Cea mai bună strategie pentru adaptarea la grădiniță. Singura, de altfel.
În martie 2015, după ce am făcut o campanie de crowdfunding, am reușit să strâng bani și am ajuns la o conferință tocmai în Chicago. De îndată ce s-au deschis ușile aeroportului, mi-a venit să mă întorc în avion și acasă la mama.
Pentru că nu aveam cum să fac asta, am luat un taxi și m-am ascuns în camera de motel și-am ieșit de acolo doar preț de vreo două sute de pași, cât făceam până la locul conferinței. Practic, am stat patru zile ascunsă în motel și asta este experiența mea cu Chicago.
Cam așa cred că este grădinița pentru fetița noastră.
Avem fix o lună de când merge la grădiniță. Mă rog, „o lună” spus așa, cu generozitate, având în vedere că 7 zile a stat acasă răcită dar, de dragul ideii că de acum am acumulat suficientă experiență pe acest subiect, ne vom preface că este o lună.
Până acum, tot ceea ce-am făcut a fost pe principiul trial and error. Totul este un test, să vedem cum e mai bine: e traficul mai bun, dacă plecăm la fără 5 sau la și 5, dacă mergem pe drumul de sus sau pe drumul de jos, este ea mai liniștită dacă o ducem amândoi sau dacă o duce numai unul dintre noi, dacă o luăm amândoi sau dacă o ia numai unul dintre noi și care să fie acel unul – mami sau tati?
Până acum, nu pare că am descoperit rețeta succesului cu testele noastre, așa că mai încercăm. În schimb, am descoperit o strategie despre care aș putea să bag mâna în foc că este universal valabilă și funcționează la toți copiii din întreaga lume. Cu toate acestea, nu este deloc comodă.
În fiecare zi, de luni și până duminică, ascultăm plânsul fetiței noastre.
Mie mi-a fost greu în Chicago, dar eu știam că în patru zile voi fi din nou acasă. Ea, în schimb, nu poate cuprinde cu creierul ei pentru cât timp se va duce acolo și, cu toate astea, se duce zi de zi. O suspectez că este mult mai curajoasă decât mine.
Iar după-amiaza, când ajunge acasă, plânge. Sunt zile în care plânge și câte două ore, iar altele în care doar scâncește puțin, cel mai mult plânge înainte de somn, atunci când se simte cea mai vulnerabilă.
O admir din tot sufletul că are curajul să plângă și să-mi spună că îi este greu. O admir, chiar dacă nu pot, tot timpul, să-i fiu suport emoțional. Uneori, clachez, dar preia tati legătura, până îmi trag eu sufletul.
Este singurul lucru pe care îl putem face pentru adaptarea la grădiniță. Să fim acolo pentru ea și să o asigurăm că este în ordine să fie tristă, să plângă, să fie nervoasă și chiar și să țipe și să se tăvălească pe jos.
E în ordine să-și descarce emoțiile și chiar este de dorit și este incredibil cât de senină și veselă devine după o repriză bună de plâns.
E greu, dar e singurul lucru care cred că ar putea să funcționeze la toți copiii.
