Când eram mică, îmi plăcea să scotocesc prin dulapuri, atunci când rămâneam singură acasă. Așa se face că într-o zi am găsit un capot roz cu dantelă și un ursuleț de pluș cu o inimioară în brațe. Nu știam ce e cu ele acolo și de ce stăteau ascunse, dar am simțit că e un secret, așa că mă întorceam la ele numai când mama și tata plecau de acasă.
Apoi a venit Crăciunul și Moșul mi le-a adus cadou. Așa am aflat că nu există Moș Crăciun. M-am dus apoi la toți copiii din grădiniță și le-am dezvăluit marea mea descoperire, spulberându-le astfel visele.
–
Dacă în primii ani de la nașterea fetiței noastre nu prea ne-am bătut capul cu această dilemă, anul ăsta are 3 ani jumate, merge la grădiniță, și moșul nu mai poate fi ignorat :). Mai întâi, am crezut că am descoperit strategia câștigătoare, când mi-a spus că, la serbare, ea vrea să primească cadoul de la mami, nu de la Moș Crăciun, că îi este frică de el.
Atunci i-am spus că, de fapt, toate cadourile sunt de la mami și de la tati, de la bunici și unchi și de la oamenii care ne iubesc, dar nouă ne place să spunem că sunt cadouri de Moș Crăciun. De fapt, noi le alegem, le împachetăm frumos și le punem sub brad. Că cel mai mult de Crăciun ne place că ne adunăm cu toții, râdem și ne jucăm și dăruim.
Și a părut să funcționeze.
Dar apoi a venit ziua dinainte de Moș Nicolae. Of, Doamne, că pe el chiar nu-l luasem în calcul.
Așa că m-a luat prin surprindere când a ajuns acasă de la grădiniță și m-a întrebat cu ce ne ștergem noi ghetuțele, ca să aibă moșul unde să pună cadouri. Apoi mi-a explicat cu maximă seriozitate cum trebuie să punem toate ghetele cât mai aproape de ușă, că moșul trebuie să le găsească repede, că nu poate să stea prea mult, având în vedere numărul considerabil de ghete pe care trebuie să le umple într-o singură noapte.
Pffff.
Și cum stăteam eu și mă frământam așa și observam cum cele două jumătăți din mine discută aprins – cea care crede în unicorni și cea care susține pragmatismul – mi-am dat seama că îmi fac griji degeaba și că cel mai bine ar fi să mă las ghidată de copilul meu. Copilul meu care, din senin, mă pune să aprind lumânări și să dau cu tămâie prin casă și care, în același timp, știe să găsească niște argumente atât de logice, atunci când vrea ceva.
Și apoi mi-am amintit că eu însămi sunt o ființă spirituală și rațională, deopotrivă, că niciodată nu am exclus vreuna din cele două părți din viața mea, că ele mă definesc și îmi place de mine tocmai datorită lor.
Așa că Moș Crăciun poate să existe și să nu existe, în același timp, iar cel mai bun lucru pe care pot să-l fac este să-mi ascult inima, atunci când fetița mea îmi mai trântește câte o întrebare încuietoare.
Și să-i răspund sincer, așa cum simt, în acel moment.
