0 - 3 aniNaștereaParenting

Povestea nașterii – Bine ai venit pe lume, Aura Ștefania

Mă numesc Andreea și scriu aceste rânduri din inima Angliei, unde m-am mutat acum patru ani de zile împreună cu Sergiu, jumătatea mea. Sunt din Hunedoara și de când îmi aduc aminte mi-a plăcut să fiu pe drumuri. Nu prea conta unde, așa să alegerile pe care le-am făcut de-a lungul timpului m-au cam purtat prin diverse locuri: în Sibiu am studiat, în Cluj-Napoca am lucrat, iar apoi ne-a luat dorul de ducă și pentru că ne place mult ploaia am plecat în Regatul Unit. Pe atunci, lucrurile erau puțin mai simple, și acum pot spune că puțin plictisitoare – nu aveam copil, și deci, ne era ceva mai ușor să ne facem valiza.

Sarcina

În 2017, am spus că este momentul să facem din casă, acasă și ne-am decis să devenim părinți. Văzusem, cât de cât, ce înseamnă asta la familie și prieteni – am patru nepoți și majoritatea prietenelor au deja copii, de aceea cred că am cam și așteptat. Îi vedeam cam obosiți și eu ador somnul.

Totuși, amatori de experiențe și puțin prea încrezători că la noi va fi altfel și că putem face față provocărilor mai bine decât pot alții, lucru de care acum îmi vine să râd, am luat această hotărâre. Trei – patru luni mai târziu culegeam roadele și începea cea mai diferită, unică și plină de provocări perioadă de până acum – eram însărcinată.

De atunci am trăit sentimente pe care nu le poți înțelege decât după ce ai trecut prin procesul de aștepta, de a naște și de a crește un bebeluș. Mă simt extrem de norocoasă să fiu femeie! Nu toate aceste trăiri sunt minunate, însă. Pentru mine a cam fost un carusel de emoții de la cele negative pănă la cele mai extraordinare și încă nu am coborât din el.

Pe parcursul sarcinii m-am putut bucura din plin de tot ce mi se întâmpla pentru că nu am avut simptome specifice care să mă încurce, așa că am simțit că a trecut cam repede. Nașterea a durat teoretic 12 ore, practic ceva mai mult, dar face cât cele 38 de săptămâni și trei zile cât am avut puiuța la purtător.

Chiar dacă Aura-Ștefania are 1 an și două luni, atunci când povestesc despre nașterea ei, pot cu ușurință să mă transpun în acel moment, lucru pe care îl văd și la alte femei.

Travaliul

Într-o zi de vineri, la sfârșitul lui martie 2018 după un somn lung de vreo 10 ore, ahh acele somnuri lungi și neîntrerupte, m-am trezit cu o ușoară scurgere mai maronie. Fiind în săptămâna 37 m-am gândit că o fi parte din dopul gelatinos, chestiune de care am aflat doar după ce am rămas însărcinată. Se pare că fetele mele, oricâte alte detalii au dat despre naștere nu au pomenit nimic de acest dop. 😀

Un telefon scurt la spital, un număr special la care poți suna în Anglia când crezi că ți-a început travaliul, m-a ajutat să ma liniștesc, căci nu aveam alte simptome, încă. Presupuneam, însă, că vor începe cât de curând. Totuși, am petrecut weekendul în tihnă, cu plimbări și întâlniri cu prietenii. Trecuse puțin entuziasmul că bebelușa va apărea curând și mă bucuram că nu vom sărbători ziua ei fix în 1 aprilie.


Marți, 3 aprilie, era ziua întâlnirii cu moașa, împlinind și cele 38 de săptămâni.
Absolut totul în regulă și aici, deja povesteam ce se va întâmpla dacă trec de 40 de săptămâni și cum, dacă vreau, îmi poate face o manevră de desprindere a membranelor. Pff, nu îmi plac manevrele, în general, așa că am zâmbit scurt și am plecat sperând să nu fie cazul – jumătate de oră mai târziu a început să mă doară spatele, coincidență, mi-am spus și am încercat să găsesc o poziție confortabilă în pat, să mă simt mai bine.

Se lăsase seara și eu tot aveam dureri, măi să fie, acum înainte de naștere și pe mine mă doare spatele, eu tot crezând că or fi nervii apăsați de bebe, mușchii încordați. După miezul nopții, durerea începea să fie mai puternică și, mai mult decât atât, cu pauze între episoade. Parcă începea să semene cu ceea ce citisem că ar fi contracțiile.

Am încercat lucrurile la îndemână, o baie călduță, poziții relaxante, puțin masaj, după ce l-am trezit și pe soț. Nici nu mă lăsau, nici nu mă luau mai tare, dar erau extrem de enervante, suficient încât să nu pot dormi. Obișnuiam mereu să zic că tare mi-aș dori să îmi inceapă travaliul fix când mă trezesc, să fiu în formă. Deja începeam să am dubii că se va întampla asta.

Spre dimineață am sunat iarăși la spital, unde știam că dacă suni de trei ori sunt obligați să te invite la control, chiar dacă nu consideră că ți-a început travaliul, în urma detaliilor pe care le dai. Ei te sfătuiesc să încerci să aștepți cât mai mult acasă, într-un mediu familiar și relaxant, dacă nu necesiți îngrijire de urgență, bineînțeles.

Doamnele îmi tot spuneau să mă liniștesc, că probabil nu sunt dureri de travaliu și să urmăresc evoluția, că ar mai putea dura și câteva zile, că se pregătește puiuța. Câteva zile?? Pe mine deja mă durea de mult timp și destul de tare – senzații care urmau a fi cu mult depășite în următorele ore.

Pleacă Sergiu la muncă, cu inima îndoită așa, dar nu prea avea rost să mă țină de mână toată ziua. Eu tot încercam să adorm, fără succes, noroc cu Netflixul care m-a cam ținut ocupată, dar la care m-am uitat tot pe sărite, neputând să stau întinsă prea mult din cauza spatelui.

După prânz, la 24 de ore de când începuse prima durere am avut o sângerare, puțină, nu m-a îngrijorat. Nu pierdeam apă, lucru pe care l-am verificat purtând un absorbant special, la sugestia doamnelor de la spital.

M-am bucurat însă să văd că se întâmplă ceva, că evoluăm, cum ar veni. Sun în minutul următor iarăși la numărul norocos unde mi se zice să vin la control. Mă aranjez putin, fac duș, mai verific bagajul, care trebuia luat la controalele de după 38 de săptămâni, vine Sergiu tot grăbit și plecăm spre maternitate, vreo 10 minute de mers cu mașina.

Era deja în jurul orei 5. Nu m-am grăbit cu plecatul pentru că aveam așa un sentiment că nu e nimic urgent, mă simțeam parcă mai bine. Pe când am ajuns și durerile de spate îmi cam trecuseră. E un făcut, uneori, să ajungi la spital și să nu te mai doară. M-am liniștit convinsă fiind că nu voi naște atunci, miercuri, în 4 aprilie, când era și ziua surorii mele.

DE CITIT  Cum este cu noua generație de bunici?

Internarea 

După monitorizare, analize, așteptare, și multă plimbare că nu prea aveam stare, totul arăta că bebelușa era în ordine. Urma să mă vadă un medic.

Familia alertată că sunt la spital, toți se așteptau să le trimit deja poze cu fetița, iar eu încercam să îi lămuresc că vor mai avea de așteptat, că după ce mă vede medicul vom merge să luam o pizza, iar apoi ne vom vedea într-un apel video, de acasă.

10 minute mai tarziu sunt trimisă sus, pe secție, să discut cu moașa următorii pași, având dilatație de trei cm – moment în care eu nu mai aveam nicio durere. Nu știu dacă adrenalina mi-a atenuat durerile, dar eu nu aveam deloc senzația că urmează să nasc.

Ajunsă în salon, moașa nu știa că urmează să discutăm, ci mă aștepta să semnez internarea și să încep procedurile inducerii travaliului. Câteva momente de confuzie, în care eu explicam că nu prea am nimic, iar ei îmi explicau că având dilatație și în baza sângerării, cel mai sigur este să mi se declanșeze travaliul, sub observație.

Moașa-șefă mi-a spus că, dacă doresc, pot merge acasă să aștept evoluția firească, dar pe semnătura proprie, asumându-mi orice risc. Ce pot spune, nu prea voiam să semnez că vreau eu în ruptul capului să plec, nu voiam nici inducerea cu medicamente.

Discutând cu moașa, o femeie tânără și extrem de plăcută, care mi-a înțeles temerile legate de oxitocină artificială, am decis să rămân, să îmi fie rupte membranele, dar să mai așteptam 2-3 ore pentru a vedea dacă încep contracțiile fără ajutor sintetic. Născutul în apă, la care speram, era scos din ecuație, fiind o naștere cu un travaliu declanșat.

Era deja 11 seara cand am început să pierd apă. Iarăși, trăisem cu impresia că odată ”ce ți se rupe apa” curge o dată și bine. Însă, moașa mi-a explicat cum lichidul curge treptat. Cred că e genul de informație pe care o capeți după naștere. Oricât am citit și am întrebat, nu am putut acoperi toate aspectele nașterii și cred că e mai bine așa, să te mai ia viața și prin surprindere.

Următoarele două ore au trecut extrem de liniștit. Sergiu pusese muzică relaxantă, am mâncat un sandviș de la spital, am mai umblat la bagaj, mă schimbasem în cămașa de noapte draguță, în cameră era semi-întuneric, parcă rezervasem o cameră undeva să ne relaxăm și nu urma să fim martorii celui mai important eveniment din viața noastră. Următoarele ore, însă, m-au adus cu picioarele pe pământ.

În jurul orei 1 AM, eu nu aveam nicio durere, nicio contracție. Moașa, cu toată drăgălășenia de care era capabilă, mi-a spus că în 15 minute va trebui să îmi pună o perfuzie să îmi înceapă contracțiile. M-am uitat la Sergiu care mi-a strâns mâna și am încercat să zâmbesc spunând că ”sigur!”, ce crede ea că trebuie făcut să o avem pe Aura în brațe.

Soțul, cu calmul lui ieșit din comun m-a asigurat că totul va fi bine. Câteva minute mai târziu tresar asa bucuroasă, avusesem prima contracție din acea seară, în zona părții de jos a burții. Moașa cred că a avut impresia că zic doar așa, mi-a spus că mai așteaptă puțin cu perfuzia atunci și a scos ustensilele de măsurare a contracțiilor.

În următorul sfert de oră, se stabilise deja un ritm constant al contracțiilor și noaptea începea să ia turnura specifică nașterii. Nu prea mai băgam în seamă muzica, iar mâna mea nu mai era în mâna soțului, ci era ocupată cu tubul de gaz ilariant pe care îl poți folosi, să mai domolești durerea.

Urmatoarele ore au trecut cu greu, dar în același timp cu sentimentul constant că urmează să fim părinți. Poate e greu de crezut, dar atunci când aveam o pauză între dureri, ne uitam unul la celălalt spunându-ne că imediat o vedem pe fetiță – m-a ajutat enorm.

În mod surprinzător pentru mine, moașa nu prea m-a sfătuit cum să respir pentru că o faceam bine. Gazul folosit îmi ținea minte ocupată atunci când durerea era mai mare, iar odată ce ea se diminua reușeam să respir adânc și să o disipez oarecum. Nu știu exact ce făceam, dar simțeam că funcționează. Simțeam că pot face față, cumva.

Pentru că nu puteam să stau prea mult întinsă, am folosit mult mingea de travaliu. Refuzasem epidurala pe motiv că mai aștept puțin, voiam să o folosesc în ultimă înstanță, să știu că mai am ceva la care să recurg dacă ar fi să simt că nu mai pot, dar în același timp voiam și să încerc pe propriile mele forțe să îmi aduc pe lume copilașul.

Am avut conectate pe burta două aparate care măsurau contracțiile și pulsul și simțeam că mă îngreunează. Știam că e bine ca bebelușa să fie monitorizată, dar în scurtele momente când mă duceam la baie, simțeam că sunt liberă – câteva secunde, fiindcă atunci erau și cele mai groaznice contracții, probabil și in lipsa gazului.

Totuși, o dată pe oră făceam asta – două minute de ”pauza” de mers la baia din salon, mă ajuta rutina să am senzația că am puțin lucrurile sub control. Sticlele de apă, pe care le-am băut pe nerăsuflate, îmi dadeau și ele un motiv în plus. Cam așa pot descrie travaliul, durere crâncenă, insuflat gaz, respirat lung si des, băut apă, și apoi iarăși durere.

Salonul meu a fost pe colțul clădirii, la etajul 5. În dreapta mea, de pe fereastră se vedeau minunat acoperișurile caselor englezești, turla unei biserici și nori, mulți nori difuzi, prin care trecea lumina.

Când am observat răsăritul, după scurta senzație de pură contemplare, am realizat cât de obosită sunt – era a doua noapte fără somn. În jurul orei 6 AM aveam o dilatație de 6-7 cm. Tura urma să se schimbe, iar atunci când a plecat moașa, parcă mi-a plecat cea mai bună prietenă.

Momentul schimbului de tură m-a prins deznădăjduită, cu sentimentul că sunt prinsă pe loc, într-o stare de durere tot mai adâncă. Am refuzat, din nou, epidurala spunând că mai rezist puțin. Știam însă că nu o să vreau deloc. Moașa nouă a venit și cu ajutoare, două fete practicante. Pentru că bebelușa s-a poziționat cumva pe vezică nu mai puteam avea nici pauzele de mers la toaletă, acestea fiind înlocuite cu golirea vezicii printr-un tub, procedura pe care mi-au făcut-o de trei ori.

DE CITIT  Dieta și somnul. Suplimente și alimente care ajută somnul copiilor

Treceau alte două ore, în același ritm, dar controlul de la ora 8 AM mi-a adus un suflu nou, aveam o dilație de nouă cm și durerile începeau să se modifice, le simțeam pe toată burtă, iar câteva clipe mai târziu simțeam nevoia să împing. Deodată, aveam toată energia din lume și încrederea că pot face asta. Știam că ultima fază ar trebui să țină maxim două ore.

Expulzia

A urmat ceea ce pentru mine a fost cea mai grea parte a nașterii. Treptat am pierdut controlul, gazul nu mai mă ajuta la fel și nu puteam guverna foarte bine și împinsul și respiratul și trasul gazului și vorbitul. Am încercat toate pozițiile posibile pentru a vedea dacă am rezultate mai bune, fetița se încăpățâna să nu iasă. Electrodul lipit de căpuț îi monitoriza pulsul, tocmai pentru a-mi da libertatea de a mă mișca.

Am trecut pragul de două ore fără rezultatul dorit și fiind la limita puterilor. Mi se închideau ochii între contracțiile, care începuseră să nu mai fie atât de puternice. Asemenea sentiment puternic de frustrare nu mai întâlnisem. Să îți dorești din tot sufletul să faci ceva, dar trupul să nu te asculte și să simți că pui viața puiului tău în primejdie.

Echipa de doi doctori a decis să îmi facă o epiziotomie și să folosească vacuum-ul. Mi-a fost groază de forceps sau vacuum, iar când i-am auzit am început să plâng. Din nou, simțeam că eșuez. Aș fi vrut să aibă efect vorbele lor încurajatoare, prin care îmi spuneau să mai împing o dată, că sigur va ieși bebe fără alt ajutor, încă o dată și încă o dată.

M-am uitat la doctorul care m-a asigurat că totul va fi bine, l-am strâns pe Sergiu de mână, au făcut intervenția și câteva momente mai tarziu, printre lacrimi, urlete și vocea soțului care mă ținea la curent cu ce se întâmplă 80 de cm mai jos de capul meu, mi-am auzit copilul.

Au observat-o putin, iar apoi mi-au pus-o în brațe. Nu am mai simțit așa o ușurare vreodată. Mică, caldă, murdară dar minunată – fetița mea era cu noi, pe pieptul meu și nimic altceva nu mai conta.

Joi, 5 aprilie 2018 viața a căpătat într-adevăr sens. De atunci ne-au încercat tot felul de emoții. Trăim stări de fericire nemaiîntâlnită, grijă ieșită din comun, oboseală cronică, ne minunam în fața acestui dar al vieții și nu am schimba nimic.

DE CITIT  Nu mai cumpăra jucării copiilor tăi. Fă asta mai bine

Lasă un răspuns