10 povești scurte de adormit copiii

Părinții sunt primii care cultivă copiilor dragostea pentru carte. Lectura în sânul familiei trebuie să înceapă de la o vârstă fragedă și poate să continue multă vreme după ce copiii și-au însușit tainele alfabetului, întrucât cititul nu înseamnă numai un timp calitativ și sănătos petrecut împreună, ci și iubire, armonie și prilej de reflecție asupra lumii înconjurătoare. 

Creați-le copiilor voștri o rutină zilnică, provocându-i la lectură ori de câte ori aveți tihna necesară: în parc, în mașină, în drum spre bunici sau seara, înainte de culcare. Pentru a vă ajuta să le oferiți copiilor un material plin de însemnătate și tâlc, am întocmit pentru voi o listă cu 10 povești românești și internaționale, mai puțin cunoscute publicului cititor, dar de mare folos în creșterea lor emoțională. Vă dorim lectură plăcută și rodnică!

1.„Sarea în bucate”, Petre Ispirescu – Povești scurte de adormit copiii

A fost odată ca niciodată un împărat văduv care avea trei fete. Acesta își iubea fetele ca pe ochii din cap și, cum ele creșteau pe zi ce trecea, împăratul se gândi să pună la încercare dragostea ce i-o purtau. Mai întâi o chemă pe fiica cea mare și o întrebă:
-Fata mea, cum mă iubești tu pe mine?
-Eu, tată, te iubesc ca mierea. Nimic nu e mai dulce ca mierea de albine. Mulțumit de răspunsul fiicei mari, împăratul o întrebă și pe cea mijlocie:
-Dar tu cum mă iubești, draga tatei?
-Eu te iubesc ca zahărul, tată.
La urmă o chemă și pe mezină, care, rușinată și cu ochii în pământ, răspunse:
-Eu te iubesc ca sarea-n bucate, tată!
Auzind un așa răspuns, împăratul se mâhni și plin de supărare îi zise:
-Le-ai auzit pe surorile tale cât de mult mă iubesc? Și tu spui că mă iubești ca sarea-n bucate? Să pleci chiar acum de la casa mea, că nu vreau să mai aud de tine fiică nerecunoscătoare!
Și astfel, mezina fu alungată de acasă. Fata își luă hainele cele mai vechi și mai ponosite și plecă în lume, câștigându-și pâinea muncind pe unde apuca. Într-o vreme, fiica cea mică ajunse la curtea împăratului vecin și intră ca ajutor la bucătărie și în casă. Pentru că era cuminte, harnică și înțeleaptă, împărăteasa o îndragi și deveniră nedespărțite.
Într-o zi, fiul împărătesei se întoarse rănit de la război, dar mezina și împărăteasa îl îngrijiră cu atâta dragoste, încât prințul repede se întremă. După ce se puse pe picioare, prințul, care prinse drag de fata din casă, îi mărturisi mamei că ar vrea să o ia de mireasă, căci tare cuminte și bună la suflet mai era.
La început, împărăteasa nici nu vru să audă că fiul ei se va însura cu fata care o ajuta în casă, dar gândindu-se apoi la cât de blândă și de cinstită era, acceptă și-l convinse și pe împărat. Îndată începură pregătirile de nuntă. Printre invitați se afla și tatăl fetei, iar mezina știa asta și ceru să fie lăsată singură să pregătească bucatele pentru el. După ce găti mâncarea pentru tatăl său, porunci ca aceasta să ajungă doar înaintea împăratului și a nimănui altcuiva.
Începu nunta, cu alai mare și oaspeți aleși, cu bucate nemaipomenite. În timpul ospățului însă toată lumea se veselea și mânca cu poftă, mai puțin tatăl fetei, care nici nu se atingea de bucate, așa de rele i se păreau. Fel după fel, mâncarea de dinainte-i era de nemâncat. Nemairăbdând, împăratul se ridică mânios în picioare și zise:
-Bine, împărate, m-ai chemat aici ca să-ți bați joc de mine?
-Vai de mine, măria ta, cum se poate să crezi așa ceva? Eu te cinstesc ca pe ceilalți împărați, fără deosebire.
-Atunci de ce bucatele celorlați meseni sunt bune de mâncate, numai ale mele nu?
Mânios, împăratul socru porunci să vie numaidecât bucătarii care gătiseră pentru nuntă și să dea socoteală, dar mireasă se ridică și grăi:
-Eu sunt cea care a gătit bucatele pentru împăratul acesta, căci el este tatăl meu. Iată și pricina pentru care am făcut-o: m-a alungat de acasă atunci când i-am spus că-l iubesc ca sarea-n bucate, iar acum am vrut să-i arăt bunului meu tată că fără zahăr și miere se poate trăi, dar bucatele fără sare nu se pot mânca.
Abia atunci recunoscu împăratul că n-a știut să prețuiască înțelepciunea fetei sale și, rușinat, și-a cerut iertare. Mezina și-a îmbrățișat tatăl și nunta a continuat cu mare fast și veselie și mai mare, de se duse vestea în întreaga lume. Și încălecai pe-o șa și vă povestii așa.

Bibliografie: Povești românești, Editura Gamma

povești scurte pentru adormit copiii


2.„Crăiasa albinelor”, Frații Grimm – Povești scurte de adormit copiii

Au fost odată doi feciori de împărat, care au pornit să-şi încerce norocul prin lume, şi feciorii ăştia au ajuns să ducă o viaţă atât de ticăloasă şi deşartă, că n-au mai avut îndrăzneala să calce pragul casei părinteşti.
Şi cum trecuse vreme, nu glumă, şi nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l porecliseră Prostilă, plecă în căutarea lor. Dar când dădu în sfârşit de fraţii săi, aceştia începură să-şi bată joc de dânsul:
-Auzi, prostănacul, să creadă c-o să poată răzbi prin lume, când noi, mai isteţi decât el, n-am prea făcut ispravă mare!
Totuşi, porniră la drum câteştrei şi, tot mergând ei aşa, iată că dădură peste un muşuroi de furnici. Cei doi fraţi mai vârstnici voiră pe dată să-l surpe şi să-l răscolească, pentru a vedea cum micile făpturi o vor lua la goană înspăimântate de moarte. Dar Prostilă îi opri, strigându-le:
– Lăsaţi gângăniile în pace! N-o să îngădui să le tulburaţi liniştea!
Porniră ei mai departe şi, dupa un cot de deal, dădură peste un lac, pe luciul căruia înotau o mulţime de raţe. Cei doi fraţi mai mari se repeziră să prindă câteva, că tare ar fi avut poftă să le frigă. Dar Prostilă se împotrivi şi de data asta:
– Lăsaţi zburătoarele în pace! N-o să îngădui să le ucideţi!
Merseră ei mai departe şi, într-o bună zi, numai că nimeriră lângă un roi de albine, aflat într-o scorbură de copac. Şi avea roiul acesta atâta miere, că se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis că este un izvoraș… Cei doi fraţi mai mari îşi puseră în gând să dea foc copacului şi să înăbuşe albinele, ca să poată lua mierea. Dar Prostilă se împotrivi cu şi mai multă tărie:
– Lăsaţi albinele în pace! N-o să îngădui să le daţi foc!
În cele din urmă, cei trei fraţi dădură peste un palat, şi avea palatul ăsta grajduri, câte n-ai fi găsit nici în zece palate împărăteşti. Şi-n ele se aflau o mulţime de cai, toţi de piatră. Cât despre oameni, nu se zărea unul pe nicăieri. Străbătură ei toate sălile palatului şi într-un sfârşit se pomeniră în dreptul unei uşi zăvorâte cu trei lacăte.
Şi avea uşa asta o ferestruică, tăiată taman la mijloc. Cei trei cătară prin ea şi ce crezi că le fu dat să vadă: în fundul unei camere se afla un moşneag care stătea aplecat deasupra unei mese! Strigară la el o dată, strigară a doua oară, dar moşneagul nu-i auzi. Mai strigară a treia oara, şi abia atunci se trezi moşul, descuie lacătele şi se ivi în prag… Şi, fără să spună o vorbă, îi pofti să se aşeze la masa încărcată cu fel şi fel de bunătăţi. După ce mâncară şi băură după pofta inimii, moşneagul îi duse în câte un iatac, ca să se odihnească.
A doua zi, bătrânul intră în odaia celui mai mare dintre fraţi şi, făcându-i semn să-l urmeze, îl duse până în dreptul unei mese de piatră. Pe masa asta se aflau scrise trei încercări care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul să smulgă palatul de sub puterea blestemului.
Prima încercare glăsuia astfel: „Sub covorul de muşchi al pădurii stau ascunse cele o mie de boabe de mărgăritar ale fiicei împăratului, care toate trebuie găsite într-o singură zi. Dacă la asfinţitul soarelui va lipsi măcar una dintre ele, cel care s-a încumetat să le caute se va preface în stană de piatră!”
Cel mai mare dintre fraţi porni în pădure şi caută toată ziua, dar când fu să apună soarele, bagă de seamă că toată truda i-a fost în zadar şi că n-a putut să adune mai mult de o sută de boabe de mărgăritar.
Şi atunci se întâmplă aşa cum stă scris pe tăblia mesei: flăcăul se prefăcu în stană de piatră!
În ziua următoare îşi încercă norocul şi fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine… Şi oricât se strădui el, nu fu în stare să găsească mai mult ca două sute de boabe de mărgăritar. Şi se prefacu şi el în stană de piatră.
Iată că veni şi rândul lui Prostilă… Se apucă el să caute în desimea covorului de muşchi, dar găsea cu atâta anevoie câte un bob de mărgăritar, totul mergea atât de încet, că-l cuprinse deznădejdea.
Şi cum nu ştia în ce chip s-o scoată la capăt, se aşeza pe o piatră şi începu să plângă. Şi cum plângea el aşa, numai ce i se înfăţişă crăiasa furnicilor, însoţită de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flăcăul le scăpase de la pieire. Nu trecu mult şi micile gângănii izbutiră să adune toate cele o mie de boabe de mărgăritar şi făcură din ele o grămadă bunicică.
A doua încercare era mult mai grea: trebuia să fie scoasă din fundul lacului cheia de la iatacul domniţei.
De îndată ce Prostilă ajunse la marginea lacului, se ivi înotând un card de raţe. Erau tocmai raţele pe care el le scăpase de la pieire. Şi lăsându-se în adânc, ele îi aduseră cheia care zăcea pe fundul maloş al lacului.
Cea de a treia încercare era însă cea mai grea: dintre cele trei domniţe adormite, flăcăul trebuia să o recunoască pe cea mai tânară şi mai frumoasă. Ei, dar cum s-o recunoască, când semănau câteștrele ca picăturile de apă! Că doar numai un singur lucru le deosebea: mai înainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce – cea mai mare ronţăise o bucată de zahăr, cea mijlocie băuse o ceşcuţă cu sirop, iar cea mică luase o linguriţă de miere.
Ei, acu’ să te vedem pe unde scoţi cămaşa! se gândi Prostilă în sinea lui. Şi iată că veni în zbor o albină. Era chiar regina roiului pe care flăcăul o scăpase de la pieire. Se roti ea de câteva ori prin iatac, cerceta pe rând buzele celor trei domniţe adormite şi se aşeză în cele din urmă pe gura aceleia care gustase din miere. Şi astfel putu Prostilă să o recunoască dintr-o dată pe cea mai tânară şi mai frumoasă dintre domniţe. Şi numaidecât se risipi vraja, de parcă nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adânc şi toţi acei care fuseseră prefăcuţi în stane de piatra îşi recăpătară înfăţişarea omenească.
Prostilă o luă de nevastă pe cea mai tânără şi mai frumoasă dintre domniţe şi, după moartea craiului, urcă pe scaunul domnesc. Iar fraţii lui mai mari socotiră că nici celalalte domniţe nu erau chiar aşa de lepădat şi trăiră cu toţii ani mulţi în belşug şi fericire.

Bibliografie: Basme, Frații Grimm, Editura Herra.

povești scurte pentru adormit copiii


3.„Ursul, vulpea și măgarul”, legendă românească – Povești scurte pentru de copiii


La începutul lumii, când Dumnezeu a făcut animalele, le-a înzestrat pe fiecare cu cele trebuitoare, după chipul lor și după menirea pe care o aveau. Păsările au primit pene, aricii – țepi, porcii – codițe îmbârligate, țestoasele – carapace, cerbii – coarne falnice, girafele – gâturi lungi, iar leii – coame bogate.
În această vreme, ursul, vulpea și măgarul stăteau la sfat într-o poiană.
-Teribil m-ar fi stânjenit o coadă stufoasă! făcu vulpea. Cum să alergi cu gâsca în bot, când ți se încurcă printre picioare coada?! Eu am să mă ascund când îmi vine rândul.
-Și ce nevoie am eu de urechi? Păi, l-ați văzut pe iepure ce caraghios e? Cum să mă sluțesc taman eu, cel mai frumos dobitoc dintre toate?! zise cu trufie măgarul. Mă pitesc și eu pe undeva, poate scap.
-Mie mi-e lene să merg, mormăi ursul. Nu-mi trebuie nimic, așa că rămân în bârlog până la primăvară, fie ce-o fi!
Când a terminat împărțeala, Dumnezeu a văzut ca i-au rămas trei perechi de urechi și trei cozi.
-Cine nu și-a luat podoabele?
Niciun răspuns. Fiindcă toate animalele tăceau mâlc, Dumnezeu și-a verificat ceaslovul și, până la urmă, și-a dat seama cine a încercat să-L păcălească.
-Ia te uită, coana vulpe cea șireată își închipuie că poate să mă ducă de nas! Treci încoace, roșcato!
Vulpea s-a apropiat, rușinată.
-Iar tu, măgarule, degeaba încerci să te ascunzi printre armăsari! Vino numaidecât!
Acum nu mai lipsea decât ursul. Nici măcar Dumnezeu, care le știe pe toate, nu a reușit să dea de el.
-Nu știu unde s-a ascuns ursul, dar pe voi am să vă pedepsesc pentru trufia de a-mi nesocoti chemarea. Așa că, pe lângă urechile și cozile voastre, le veți primi și pe ale ursului. Ție, vulpeo, îți înnădesc încă o coadă, iar ție, măgarule, îți lungesc urechile cu încă o pereche!
De atunci, ursul a rămas pocit, fără coadă și urechi, și toată iarna se ascunde în bârlog, de teamă să nu dea ochii cu Dumnezeu. Vulpea are coadă stufoasă, dar de furat nu s-a lăsat nici până azi, iar măgarul, tot cu urechile lungi a rămas. Și e atât de nostim, încât până și el râde în hohote când își vede vreun seamăn: ihaaaa-ihaaa-ha!

Bibliografie: Legende românești cu ilustrații de Nicolae Tonița, Editura Gama, 2014.

ursul, vulpea si magarul


4.„Legenda ghiocelului”, legendă românească – Povești scurte de adormit copiii


La început, pe lume nu era nimic: nici munți, nici ape, nici păsări, nici flori. După ce Dumnezeu a făcut soarele, a plămădit toate cele văzute și nevăzute, a dat glas izvoarelor, freamăt frunzelor și parfum florilor. Când totul părea terminat, dinaintea Lui a venit, spășită, Zăpada:
-Doamne, ai dat culoare tuturor, numai mie nu mi-ai hărăzit niciuna…
-Of, știam eu că am uitat ceva! Dragă Zăpadă, tu acoperi pământul întreg. Caută culoarea care-ți place și cere-o cui o are.
Mai întâi, Zăpada a cerut ierbii puțin verde:
-Tu vii și mă acoperi fără părere de rău în fiecare iarnă, dar mă rogi să te ajut? Nu-ți dau nimic!
Apoi, Zăpada a cerut puțin roșu de la trandafir:
-Pune-ți pofta în cui, culoarea mea nu-i de-mprumut!
Nici viorelele n-au vrut să-i dăruiască albastru, nici floarea-soarelui – galben. Zăpada își pierduse orice speranță. Când credea că va rămâne pe vecie fără culoare, a dat peste un ghiocel. Micuța floare s-a înduioșat auzind povestea Zăpezii și, după ce a stat puțin pe gânduri, a spus cu glas cristalin:
-Dragă Zăpadă, eu îți dăruiesc din culoarea mea! Sunt convins că vei fi foarte frumoasă!
Astfel, Zăpada a devenit albă și strălucitoare, asemenea ghiocelului. De atunci, drept răsplată pentru bunătatea lui, Zăpada îl lasă pe ghiocel să răsară îndată ce iarna se apropie de sfârșit. Fiindcă este prima floare care se arată după topirea zăpezii, ghiocelului i se mai spune și „vestitorul primăverii”.

Bibliografie: Legende românești cu ilustrații de Nicolae Tonița, Editura Gama, 2014.

povesti copii


5.„Șoarecele de rând și șoarecele de oraș”, Lev Tolstoi – Povești scurte de adormit copiii


Un şoarece înfumurat de la oraş veni în ospeţie la un şoarece de rând. Acesta locuia în câmp şi îşi ospăta musafirul cu ce-i era la îndemână — nişte boabe de grâu şi de mazăre. Şoarecele cel înfumurat ronţăi ce ronţăi la ele şi spuse:
– De asta şi arăţi atât de jigărit, fiindcă trăieşti în sărăcie. Să vii pe la mine, ca să vezi cum trăim noi.
Şi şoarecele de rând veni la el. Aşteptară amândoi sub duşumele până căzu noaptea. Oamenii cinară şi se retraseră. Şoarecele cel înfumurat îşi introduse oaspetele printr-o deschizătură din duşumea în sufragerie şi amândoi se urcară pe masă. Şoarecele de rând nu văzuse de când se ştia pe lume atâtea bunătăţi şi nu se hotăra de care să se apuce mai întâi. El spuse:
– Ai dreptate, traiul nostru este sărăcăcios. Am să vin să locuiesc şi eu la oraş.
Abia de rosti aceste cuvinte, că masa se cutremură – un om cu o lumânare în mână dădu buzna în sufragerie şi se porni să prindă şoarecii. Abia izbutiră cei doi să se facă nevăzuţi în deschizătura din duşumea.
-O, nu, spuse după asta şoarecele de rând, tot mai bun este traiul nostru. Deşi n-am bucate alese, dar nici spaime dintr-astea nu cunosc.

Bibliografie: Fabule, Lev Tolstoi, Editura Regis, 2014.

povesti scurte


6.„Furnica și porumbița”, Lev Tolstoi – Povești scurte de adormit copiii


Furnica veni la malul pârâului, căci i se făcuse sete. Un val o luă pe sus și era gata să se înece. O porumbiță tocmai trecea în zbor cu o crenguță în cioc. Văzând furnica în primejdie, îi aruncă crenguța în apă. Furnica se cățără pe crenguță și scăpă cu viață.
În altă zi, un păsărar întindea plasa ca să prindă porumbița cu pricina și tocmai se pregătea să tragă de sfoară. Furnica veni repede spre păsărar și îl ciupi dureros de picior. Acesta scăpă un strigăt de durere, dar, odată cu el, și sfoara.
Porumbița își desfăcu aripile și zbură de acolo.

Bibliografie: Fabule, Lev Tolstoi, Editura Regis, 2014.

10 povești scurte pentru adormit copiii


7.„Fricosul”, Emil Gârleanu – Povești scurte de adormit copiii


Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi în cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Vieţuitoarele pustietăţii sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lângă vizuină şi nu se-ndură să meargă la vânat; veveriţa pleacă creangă lângă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil din curătură, şi când a ajuns la margine şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:
-Poate mai întâlnesc un prieten, îşi zise iepuraşul.
Şi gândul îi răspunse:
-Poate mai întâlneşti un prieten…
Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:
-Poate dau şi peste o prietenă.
Şi gândul:
-Poate dai şi peste o prietenă.
Şi mergând aşa, iepuraşul cu gândul îşi vorbesc:
-Ce lumină, şi totuşi luna încă nu a răsărit.
-…Şi totuşi luna încă nu a răsărit.
-Dar o să răsară.
-…O să răsară.
Şi cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. Iar iepuraşul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închişi… să nu-şi mai vază umbra!

Bibliografie: Din lumea celor care nu cuvântă, Emil Gârleanu, Editura Regis.

iepurasul


8.„În Ajunul Crăciunului”, Alexandru Vlahuță – Povești scurte de adormit copiii


Pentru a treia oara întâlnesc azi pe bătrâna asta cu doi copilași de mână. Ce slabă-i, săraca, și de-abia merge. E îmbracată într-o cațaveică din petici toată, pe cap – o broboadă de lână gălbuie, și-n picioare târâie ramașițele unor foști șoșoni. Copiii, gătiți în vechituri de căpătat, palizi la față, se uită cu ochii mari, speriați, pe la vitrinile pline de jucării.
O, ce milă mi-e de copiii săraci care n-au jucarii de Crăciun și cărora „Anul Nou” nu le-aduce nici o bucurie. Cum aș vrea să știu ce gândesc ei acum! … Probabil, ce gândeam și eu la vârsta lor. Îmi văd așa de bine copilăria mea în privirea lor extaziată, în dorințele și privațiile lor, în paloarea feței și în sărăcia îmbrăcămintei lor. Și merg după ei, lângă ei; viața mea se amestecă-n clipa asta cu a lor, bătrâna mi-e și mie bunică. E o zi de moină, parcă-i primăvară. Strada-i ticsită de lume. Trăsurile, pe două șiruri, se mișcă încet, ca după mort. Prin prăvălii e o îmbulzeală ș-o zarvă amețitoare. Se miră bătrâna de-atâta sodom… Ne-am oprit în fața unei vitrine mari.
-I, ce frumos e, bunicuță… Eu aș vrea să am arapu ăla calare pe țap… Da’ tu, Lizico, tu ce-ai vrea?
-Eu?… Stai să-ți spui…
-Și Lizica se uita amețită; parcă i-ar fi frică să ia așa iute o hotărâre. Sunt atâtea lucruri frumoase și toate-i plac, toate fac să-i bată inimioara, de surpriză, de dorinți care nu se pot realiza.
-Eu vreau papușa aia mare cu pălăria roșie.
-Și Lizica o arată cu degetul. Un popor de papuși, cu brațele întinse, cu obrajii umflați și rumeni par a privi mirate la noi, cu ochii lor de mărgele. În mijlocul lor e una mai mare; și stă în picioare, și are ciorapi și pantofi de lac, și e gatită în rochie de matase… Pe asta o vrea Lizica.
-Auzi, bunicuțo, Ionel zice că papușa asta mare vorbește… Nu-i așa că păpușile nu vorbesc?
-Haideți copii, nu vă mai uitați, că astea nu-s pentru noi…
-Da` pentru cine-s, bunicuță?
-Ia… pentru cei bogați!
-Da` noi nu suntem… bogați?
Și se duc. Lizica mai întoarce capul, ca să-și ia adio de la păpușa ei. Iar eu mă uit pe urma lor, gânditor…
Într-un fund de mahala văd o cocioabă veche, pleoștită, îngropată în pământ până în ferești; geamurile sunt murdare, sparte și cârpite cu hârtie; înăuntru e o lumină vânătă, fumurie; pe pereții umezi sunt pâraie de ploaie. O rogojină ruptă acoperă singurul pat și singura mobilă a acestei vizuini. La căpătâi, lângă soba care-i mai totdeauna rece, sunt aruncate vraiște, țoale vechi, care miros a bolnav.
Acolo văd intrând pe bunicuță, c-o pâine la subsuoară, și cu cei doi copilași, care nu știu și nu pot încă pricepe cum se face asta că nu sunt și ei „bogați”. Și n-au de nicăieri nici un ajutor și nu-i o mână de bărbat s-aducă o doniță de apă-n casă…
Și mâine e Crăciunul!

Bibliografie: România pitorească. Schițe și povestiri, Alexandru Vlahuță, Editura Curtea Veche, 2011.

Alexandru Vlahuță


9.Păcală și vaca”, Iosif Nădejde – Povești scurte de adormit copiii


A fost odată un om care avea trei băieți. Băiatul cel mic se numea Păcală și era un poznaș și jumătate. Cum făcea el, cum dregea, că parcă tot de-a-ndoaselea lucra. Dar vezi că de multe ori le potrivea cum nu se poate mai bine.
Vorba aceea, nu prea le socotea, dar le nimerea. Acum, de unde până unde, îi mersese numele că e prost, și până și frații lui îl socoteau cam tare de cap și-ntr-o ureche.
Într-o zi, se îmbolnăvește bătrânul și moare, lăsând fiilor săi, drept moștenire, o vacă,. Atâta agoniseală putu și el să le lase copiilor. Dar vaca una, ei trei. Cum s-o împartă? Chibzuiră ei, socotiră, își bătură capul multă vreme, dar nu se luminau deloc.
În cele din urmă, după trudă îndelungată, le dete în gând să facă fiecare câte un ocol, iar când s-o întoarce vaca de la pășune în al cui ocol o intra întâi, a aceluia să fie. Zis și făcut. A doua zi, cei doi frați mai mari se sculară dis-de-dimineață și se puseră pe treabă. Aduseră pari din pădure, cărară bolovani de piatră și făcură două ocoale, știi colea în lege, unul mai frumos decât altul.
Fiecare zicea în sinea lui că la el va trage vaca întâi și a lui va fi. În vreme ce frații lui asudau muncind, Păcală nici habar de grijă n-avea și dormea dus. Abia pe la chindia de seară se gândi să-și facă și el ocolul. Dar, cum nu-i prea era a treabă, nu se osteni mult, ci tăind câteva crengi dintr-un copac verde și stufos, făcu din ele o împrejmuire așa, ca să se cheme că a făcut și el un ocol.
Seara, numai ce iată că se întoarce vaca de la pășune. Frații așteptau fiecare în fața ocolului său. Cei doi mai mari râdeau de prostia lui Păcală, care nu-și dăduse osteneala să facă un ocol mai de doamne-ajută, și erau încredințați că vaca la unul dintre ei o să se oprească. Dar vezi că dobitocul, cum veni și dete cu ochii de ramurile și frunzele verzi ale ocolului lui Păcală, trecu pe lângă celelalte două fară să se oprească și se duse drept la ocolul fratelui mai mic, unde începu să mănânce frunze tinere.
Frații cei mari să crape de necaz și mai multe nu. Dar n-avură încotro și trebuiră să-i lase vaca lui Păcală, căci așa le fusese învoiala. Și așa, vaca rămase în stăpânirea fratelui mai mic.

Bibliografie: Năzdrăvăniile lui Păcală, povești populare prelucrate de Iosif Nădejde, Editura Andreas, 2013.

Nazdravaniile lui Pacala


10.„Mărinimie”, Emil Gârleanu – Povești scurte de adormit copiii


În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oțel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n niște potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărișului. Peste tot liniște neclintită, de rai.
Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subțiri ca niște lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când își udă pliscul; uneori se oprește de se uită, ispititor, în fundul apei, ca și cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare, și răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorință decât să-și scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi.
Deodată se oprește; încordează gâtul și privește. Pe frunza unui nufăr, o broscuță se bucură și ea de frumusețea și răcoarea dimineții. Când l-a văzut, biata broscuță a încremenit pe piciorușele de dinapoi; cu ochii mari deschiși, cată la cumplitul dușman. În spaima ei, îl vede uriaș, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta și, dimpreună cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit.
Își aștepta sfârșitul.
Cocostârcul o vede și înțelege. Dar dimineața e mărinimos. Ș-apoi i se pare atât de mică, atât de neînsemnată această vietate a bălții, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei, și nici n-o mai zărește. Ridică piciorul, o pășește disprețuitor și trece, măreț, mai departe.
Broscuței nu-i vine să creadă. Mai stă așa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză; și-ntr-un avânt de recunoștință, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineții:
— Oaac!

Bibliografie: Din lumea celor care nu cuvântă, Emil Gârleanu, Editura Litera.

Emil Garleanu

Așadar, citiți! Citiți! Citiți! După cum bine o evidențiază și selecția de mai sus, putem învăța din surse diverse, autohtone sau străine. Folclorul, basmele, fabulele sau poveștile inspirate din realitatea cotidiană sunt izvoare nesecate de înțelepciune, universuri fabuloase care pot hrani imaginația și sufletul copiilor noștri, prilej mereu la îndemână pentru a trage învățăminte. Și, până la urmă, ele reprezintă și o bucurie pe care o trăim… împreună!

Articole despre carte/recomandări de carte – Resurse Părinți

Sunt absolventă de Litere, iar odată cu statutul de mamă am început să scriu și să citesc lumea prin ochii copiilor mei. Scriu recenzii de carte pentru copii, dar am luat și interviuri și am scris despre oameni cu vieți de poveste.

Lasă un răspuns