0 - 3 aniNaștereaParenting

Un travaliu de (ne)uitat – nașterea Anastasiei

nastere naturala

Totul a început joi, 18.05.2017, într-o zi de final de primăvară… O zi frumoasă, cu soare. Era chiar a doua zi după controlul de la început de 38 de săptămâni. Bebe era pregătit, aproximativ 3 kg, o așteptam oricând :). Iată… nici n-a trecut bine noaptea, că a început să dea semne. Dimineața la 9 pierdeam deja ceva
gelatinos, cu lichid. M-am gândit imediat la dopul gelatinos și așteptam fire de sânge, gândindu-mă că dacă e vorba de acesta poate dura o zi, două sau chiar o săptămână. Așteptam cu răbdare și alte semne, care au apărut la scurt timp. O ușoară durere ca de venire a menstruației, în partea de jos, atât în față, cât și la spate. Încercam să monitorizez frecvența, dar nu aveau niciun ritm, erau haotice. Am făcut baie, știind că ori va accelera procesul, ori va calma totul. Nu mi s-a părut vreo diferență apoi… Doar așteptam.

Soțul a trebuit să plece la serviciu, i-am zis că dacă e nevoie îl chem să mă ia, să mergem la spital. Știam că mă apropii cumva de naștere, însă eram calmă și entuziasmată. Am strâns rufele de la uscat și am spălat altă serie (ciudat, parcă a fost mai rapidă ca niciodată, la scurt timp deja le întindeam și pe acestea).

Punând rufe pe suport, simt din ce în ce mai mult lichid curgând și îmi dau seama că… mama avea dreptate. Probabil e apa, nu doar dopul. Îi scriu doctoriței și mă gândesc că e cazul de consult. Mă uit în jur să adun ultimele lucruri necesare, acte, apă… Am lăsat și bilet pentru bagajul de ieșire din maternitate, să știe bărbatul ce să ne aducă. Nu aveam nicio teamă, doar o emoție, cumva…o mândrie că se apropie venirea mititelei noastre. Nu l-am mai chemat pe A., pentru că mă simțeam bine. 

Am condus eu, maternitatea (Bucur, de stat) fiind și destul de aproape. Era ora 14:30. La camera de gardă doctorița îmi spune că sunt deja ca internată: col deschis, membrane rupte. Deci era apa, nu dopul gelatinos. Naștere iminentă, în ziua respectivă sau următoarea.

Pierd f. mult lichid în continuare. Schimb sandalele cu papucii la garderobă, cer cămașă pentru naștere (nu voiam să murdăresc din ale mele pentru alăptat, iar cea primită era chiar drăguță, cu floricele roz 🙂 eram asortată cu papucii și șosetele, super!) și mă las dusă în salonul de travaliu de către infirmieră (?), care se oferă să-mi care bagajul. Uh…cu câte persoane am intrat în contact aceste zile, acum realizez. Foarte interesant să cunoști atâția oameni, unii mai drăguți decât alții 🙂

La etajul al II-lea mi se spune să intru în camera de primire, unde mi se înmânează 5 pagini pe care ar trebui să le semnez, adică acordul meu pentru o mie de tratamente posibile și alte drepturi ale spitalului asupra mea. Hm.. întâi o să citesc, am zis. ”Și nu știu dacă semnez”. Deja doamna se uita urât la mine.
-Trebuie să vă facem analize de sânge și analiză din col.

Din col înțelegeam, că aveam membranele rupte și doctorii mor de frică de infecții. (Tot din cauza asta am avut antibiotic intravenos de joi până luni dimineața.) Dar de ce analize de sânge??
-Nu sunt de acord cu analizele, o să vorbesc întâi cu doctorița mea.

Am înfuriat-o puțin pe dna infirmieră, care mi-a explicat că analiza e pentru hemoglobină, să fim siguri că stăm bine cu fierul și să analizăm după naștere scăderea lui, pentru un bun tratament. (hemoglobina e importantă în sarcină, iar la naștere se pierde mult sânge).

M-a sunat doctorița mea și m-a convins. Ok, facem analizele. Citesc și paginile, unele lucruri mă intrigă, dar pentru dr. mea și ca să scap de alte complicații, semnez.

Salonul meu avea patul, o chiuvetă, o măsuță de pus bebe la control, masa de naștere și alte măsuțe pentru instrumente. Ferestrele erau mari și se vedeau pomi verzi afară, raze de soare… Mai deschideam geamul din când în când. Soțul a ajuns curând după mine, panicat că vine bebe, dar a urcat mai târziu, teoretic nu au voie persoane din afară.

nastere spital
pat spital nastere

A venit și dr. mea, deși nu era de serviciu. Mă vizita din când în cand… La TNS (test non-stres, dar foarte stresant atât pentru bebe, cât și pentru mamă) bătăile inimii bebelușului erau f. bune, dar contracțiile mele…f. scăzute. Ne-am dat seama că va mai dura, așa că doctorița urma să se întoarcă a doua zi, de
dimineață, când speram să se petreacă lucrurile. Între timp am avut contracții puțin dureroase și neregulate. 

La 18:00 încă nu verificaseră dilatația, pentru că având membranele rupte era risc de infecție. Eram calmă și vorbeam cu fetele pe grupul de whatsapp. Pe A. l-am trimis acasă ca să mănânce, urmând să vină atunci când se apropie momentul. Îmi amintesc prima oară când ne-am văzut, după ce a plecat în timpul
programului de la serviciu. L-a adus o asistentă pe hol, pe unde ieșeam eu spre toaletă. A fost emoționant… L-am rugat să revină cu niște dulciuri și un suc energizant, ca să prind energie (ideea
mamei). 

Știu că și stând acolo, în acel loc, m-a ajutat în contracții (mai rare, ce-i drept), făcându-mi masaj la șolduri,
ținându-mi oasele cum am învățat la curs… Mă lăsam în brațele lui, chircită, ca să gem ușor… Simțeam deja durere nemaitrăită (nouă), dar era doar începutul. La 20:30 încă nu durea atât de rău. Dilatația era abia 3. Mi se părea că timpul a trecut repede și plăcut, mă plimbam prin salon, stăteam în pat..
Mi s-a făcut și clismă, a fost ok. La 21:30 aparatul arăta contracțiile ca fiind încă f. mici. Le-am spus prietenelor că mă voi culca puțin mai târziu și că ”îmi place durerea”. Recunosc că am uitat această parte plăcută, haha. Cred că mi se părea provocator, era tolerabil atunci, desigur.

La 22 contracțiile au devenit mai dureroase, A. revenise la spital și a fost lăsat puțin cu mine, îmi ținea grelcă plină cu apă caldă la spate, ar fi vrut să rămână cu mine, dar nici măcar n-avea voie în salon. Era lăsat doar așa, cu greu. S-a dus până la urmă la culcare, iar pe la 00 am încercat și eu. Am dormit cu
întreruperi vreo 3 ore (se auzeau mereu țipând femeile care nășteau alături, aș fi vrut să mă duc să le țin de mână, unele urlau singure în cameră, nu erau încă la momentul expulziei…. Mă gândeam că le e greu, dar ziceam că eu nu aș țipa așa). 

La 3 dimineața m-am trezit din cauza unei contracții dureroase. Ațipeam, iar după un sfert de oră mă trezea aceeași durere. Până la 4 s-a întâmplat așa, iar de la 4 n-am mai putut sta în pat. Mă ridicam și mă sprijineam de masa de nașteri, din lateral, mișcându-mă stânga-dreapta din șolduri, instinctiv (sau
poate cum văzusem în filmulețele de la curs, că fac femeile când nasc acasă). Mă mai uitam din când în când la icoana pusă pe perete, după niște țevi, reprezentând-o pe Maica Domnului (icoana de la Letca Nouă). Am citit și rugăciunea dinainte de naștere (am o cărticică frumoasă de la Sophia, numai cu rugăciuni pentru sarcină, naștere, prunci și bunăstarea lor).

Din când în când mi se mai puneau centurile pentru TNS, iar pe aparat apărea că am contracții minuscule. Eu resimțeam durerea deja ffff. tare, nu-mi venea să cred! Mă gândeam că dacă la acestea resimt așa, când vor fi mai puternice vor fi…….. cum? Nu puteam concepe. Deja erau intense, deși nu durau mult (fiecare). La 6 am numit în jurnalul meu de sarcină faptul că văd contracțiile ”soră cu moartea„. Exista senzația că nu trece durerea, momentele acelea nu te lasă să te gândești la nimic, nimic, doar te rup în bucățele…

Așteptam să se trezească cineva, să mai scriem pe whatsapp.. dar eram cam singură. O liniște deplină, păsărelele începeau să cânte, mai deschideam geamul să aerisesc.

A venit și doctorița mea și am mers în sfârșit la o ecografie. Bebe în stare f. bună, lichidul ok. Din păcate, la orele 9-10:00 aveam tot dilatație mică, abia 4 . După ce m-a controlat dr. mea, a venit șeful de secție (care era de gardă) să își împlinească ”sarcinile” de serviciu, înainte de a pleca. A trebuit să mă urc iar pe masa de nașteri, pentru celebrul tușeu vaginal (pe care îl făcusem cu 10 min înainte și care la doctorița mea e acceptabil, deși nu plăcut, evident). Ei, bine….acest doctor a controlat în așa fel încât credeam că mai are un pic și omoară copilul….. muream de durere, iar el stătea în controlul lui relaxat, nu părea că se grăbește undeva.
N-am mai rezistat și i-am zis că îl rog să se oprească. I-am zis că doctorița mea se pricepe mult mai bine. S-a supărat, dar eu eram în stare să îi trag un pumn în față. Când în sfârșit a plecat la fereastră să-și scrie hârtiile (nu fără a verifica încă o dată și a repeta informațiile asistentelor a doua oară, de parcă ele erau surde!!), am început să plâng ușor și să spun în șoaptă că e un idiot.

Doamnele asistente au fost șocate și au întrebat ce am zis, iar eu am repetat. I-am arătat pumnul doctorului, care era cu spatele. M-am dus în patul meu și am plâns de nu mai puteam să mă opresc. Mi-am amintit de când eram mică și mergeam la analize de sânge – mereu plângeam după 
analize, dintr-un fel de milă de sine, pentru că fusesem chinuită.

Așa și aici, doar că într-adevăr îmi făcuse mult rău. Încercam să mă liniștesc…. Când a ieșit din salon s-a oprit în dreptul meu și m-a întrebat dacă am să-i spun ceva. Dacă mi-ar fi scăpat vreo înjurătură, pierdeam. Am fost foarte stăpână pe mine și mi-am dat seama că nu merită nimic acel om. I-am spus ”Mă abțin.” El a întrebat din nou: ”Ești supărată pe mine?”. Nu i-am răspuns și a plecat. Asistentele mă întrebau ce
am pățit. Nu le-am răspuns. Numai una singură (chiar moașa care urma să mă ajute mult la naștere, mai târziu) a venit cu lacrimi în ochi, s-a așezat lângă mine și mi-a zis că i-ar părea rău să plec cu o impresie proastă despre acest spital sau această experiență… Încerca să mă liniștească.. Mi-a zis că ”două degete de bărbat nu se compară cu două degete de femeie”. Așa e. Am aflat ulterior că s-a dus la doctorița mea vizibil ”ofuscat” și i-a povestit ce am spus, cum i-am comparat. I-a mai spus și că îmi ceruse scuze – haha, sigur, nu a făcut asta… Eh. De atunci nu l-am mai văzut. Și-a greșit profesia, oricum. Și părea simpatic…..

DE CITIT  Cum e să te muți la curte cu copii? Nordul Bucureștiului

După acea oră durerea a crescut din ce în ce și după un lung timp de trăire în singurătate, l-am chemat pe A., nu mai puteam fără el… De la 10 la 13 au fost niște ore pline de dureri și depresie, pentru că știam că am dilatație mică și asta nu mă încuraja deloc.

O prietenă m-a întrebat cum se simte o contracție… O să încerc să o detaliez, nu vreau nici eu să uit complet. Atenție, însă, nu toate mamele simt așa de intens! Durerile diferă foarte mult de la o persoană la alta, atât ca intensitate, cât și ca frecventă sau ca durată a travaliului. În primul rând, pentru mine a fost ca
o trăire intensă a unui PREZENT CONTINUU. Îmi dădea senzația că va fi la infinit – atât contracția în sine (dureroasă), cât și ritmul acesta: contracție, pauză, contracție, pauză… Aveam trăirea efectivă că nu se vor termina. Că nu exista nimic dincolo de ele. Nici naștere, nici moarte. La un moment dat mi-a spus
doctorița mea că în ziua respectivă voi naște…. Pur și simplu nu am luat în seamă acele cuvinte, nu puteam concepe, erau dincolo de real. Mă rugam doar să rezist, să rezist, să rezist. Mă întrebam cât va mai dura…Era ca o cădere în gol, un sentiment unic, greu de dus dacă nu ești bine pregătită psihic sau
susținută emoțional, ajutată fizic în acele momente. Iar eu nu am excelat în niciunul dintre acești factori esențiali.

Contracția (uterului) în sine se resimte ca o încordare imensă a părții de jos (în față), cu durere mare de spate, de-ți vine să te masezi continuu – degeaba, însă. Te doare de mori spatele, te doare de mori în față, jos… și nu poți face nimic, decât să te străduiești să inspiri adânc și să expiri. Cu ajutorul
respirației parcă totuși poți trăi, nu trebuie să ții aerul în tine, să fii încordată, ci cât mai relaxată. Așadar… simți contracția cum vine. Se strecoară parcă încet, nu începe chiar deodată. Apoi urcă brusc la un nivel al durerii de mie personal îmi venea să dau pumni, să zdruncin bara de la pat, să dau din picioare (fără folos), să gem de durere. Ușa era deschisă și nu prea venea nimeni la mine….

În contracții femeile sunt lăsate singure. În pat durerea era și mai mare, dar după atâtea ore de dilatație mică eram deprimată. Nu puteam să mă dau jos. A venit și soțul meu și știu că mă ținea de mână, iar eu sufeream atât de tare încât n-am putut să mă ridic să mă duc la toaletă.Cu A. am reușit să mă mai ridic apoi, iar în picioare parcă era altfel… dar nu mai știu exact cum. Oricum, simți că un tanc calcă pe tine fără nicio jenă și se gândește să oprească fix în dreptul tău. Mai dă înainte, înapoi, până te calcă bine de tot, te pune la pământ și apoi…te lasă. Respiri 2 minute și o iei de la capăt. Respiri 2 minute și o iei de la capăt. Respiri 2 minute și o iei de la capăt. Timp de multe și nesfârșite ore, în cazul meu.

Așa cum învățasem la cursul prenatal, travaliul este un fel de probă de atletism, iar la sfârșit, de ”viteză” și ”rezistență”. Culmea, uitasem toate aceste informații, înainte de durerile mari eu aveam în cap doar că ”fiecare contracție te aduce mai aproape de bebe”, ”durerea e bună, ajută corpul să se pregătească” și alte
încurajări tip ”flower power”. Ei bine, aceste nu m-au ajutat mai deloc, aș fi preferat să fiu mai conștientă de cât de dureros poate fi, mai pregătită anterior, psihic, pentru asta.

Ca o paranteză, trebuie să precizez un aspect foarte important, și anume refuzul medicamentației care poate ar fi accelarat/”ajutat” nașterii. Este vorba despre oxitocină și anestezia epidurală. Oxitocina întețește contracțiile, provocând dureri mult mai mari, dar de regulă mai eficiente în aducerea pe lume a
bebelușului. Eu nu am luat-o în calcul nicio secundă, aș fi refuzat dacă mi se propunea, însă doctorița mea știa că de principiu vreau să las totul să decurgă natural. De ce am fost împotrivă? Pentru că știu multe cazuri în care s-a ajuns la cezariană din cauza ei. Odată începute acele contracții, bebelușul poate intra în stres fetal, tensiunea mamei o poate razna, se ajunge la multiple complicații. Nu întotdeauna, desigur,
dar…de ce aș fi riscat? Chiar m-am gândit apoi, dacă abia am rezistat cu acele dureri naturale, oare cum ar fi fost cu altele, mai intense, forțate de oxitocină? Nu vreau să îmi închipui! Pe lângă toate acestea, cunosc caz în care nașterea a decurs rapid, intens, dar chinul a fost mai mare după: hemoragie, rupturi masive, toate aduse de grăbirea travaliului. Așadar, recomand informare și acceptare doar dacă se impune, dacă medicul de încredere o recomandă. În doză mică, în anumite situații, am citit că a și ajutat. 

Am refuzat și anestezie epidurală, de teama unor efecte adverse auzite, cum ar fi faptul că rămâi cu dureri de cap de la anestezia în coloană etc. Nu știu cât de reale sunt acestea, eu am zis să las natural, dar cred că dacă în momentele extreme, în care aș fi renunțat, mi s-ar fi propus această anestezie locală, aș fi acceptat. În acele clipe, însă, am uitat complet de această variantă, iar personalul medical și întreg spitalul mă numea ”mama eco”, crezând că exagerez neacceptând nimic. Una dintre asistente chiar mi-a spus: Dacă vă lăsați de la început pe mâna noastră, erați de mult acasă cu bebelușul… Poate, dar oare ar fi venit
natural? Oare ar fi fost totul bine dupa naștere? Nu știm. Eu mă bucur că am rezistat fără intervenții, însă nimeni nu e de blamat dacă alege epidurala, mai bine așa, natural, decât prin cezariană de teama durerilor. 

DE CITIT  Al treilea bebe - între da și nu?

La ora 13 și ceva m-am suit din nou pe masă pentru control. Era după un iad infinit de dureri și sfârșire de putere, în care îi dădeam mesaj doctoriței că nu mai pot și simțeam că într-adevăr nu mai pot. Încercam să mă fac să trăiesc fiecare contracție, fără să mă gândesc că va mai urma una. Gândul că revin te doboară…. 

Dar în cadrul unei sesiuni de durere totuși supraviețuiești. Și… în sfârșit, la control, aflăm că dilatația a crescut la 7-8. OH, DOAMNE!!! Câtă putere am prins, ce curaj! Am trăit totul ca pe o minune, îmi venea să plâng de bucurie!! Contracțiile erau aceleași, dar eu eram alta! Cât contează starea sufletească/psihică!! Ce forță de poate da încurajarea, gândul că urmează în sfârșit ceva, nașterea! Fiind pe masă, m-a pus și să împing, ca să vadă colul în acțiune. Atunci mi-am dat seama că nu știu să împing, mi-a spus că nu fac bine. Deja m-am temut puțin pentru expulzie – oare voi reuși să fac cum trebuie?

P.S.:
Aceste ultime controale nu durau doar cât verifica ea colul. Mereu aștepta să vină o contracție, să vadă cum se modifică organismul/corpul și cum e situația pe contracție. Adică în durerea aceea de nesuportat trebuie să stau întinsă pe masă, fără apărare… doar așteptând
.

La 14 și ceva mi s-a dat o minge de travaliu și m-a învățat moașa cum să procedez. În contracție săream pe ea, deși imaginați-vă corpul călcat de tanc, care mai trebuie să facă și..fitness. Da, săream plângând de durere, sus-jos, sus-jos, accentuând-o, dar parcă scurtând durata. Inspiram, expiram, săream, săream, gemeam.

Am rugat să fie lăsat soțul, nu mai puteam singură. Am fost înțeleasă. El mă ținea bine de mână, lăsat pe genunchi lângă mine, cu lacrimi în ochi și respirând odată cu mine, ca să mă ajute să țin ritmul. Uneori de durere respiram foarte repede, iar moașa mai zicea ”nu așa, rar”. Nu puteam… În timpul expirării inevitabil gemeam, dar asta n-am cum să descriu în cuvinte. Între contracții mă relaxam puțin pe minge, cu mișcări
libere. Mai apucam uneori să scriu jumătăți de mesaje, pe care le terminam în următoarea pauză de durere.

La un moment dat doctorița mi-a spus că mama mea a sunat-o și că e foarte nervoasă, nu înțelegea de ce nu mi se face cezariană, după atâtea ore de chin. Pentru ea cele 5 travalii și nașteri au fost mai scurte/ușoare (zice). Voia să vină la mine, dar i-am scris că nu am nevoie de reproșuri și comentarii, nervi sau agitație. Am rugat-o să vină cu calm, dacă poate… A adus-o A. O auzeam pe hol, a intrat exact când începea durerea. Nu aș fi vrut să asiste, știam că are inima frântă (de mamă) și că se va speria. Dar nu puteam să mă opresc din respirația agitată. I-am zis scurt că am o contracție, să aștepte… În pauza dintre
ne-am pupat și i-am spus că o iubesc. Plângea… 

Acum că am și eu fetiță, înțeleg ce a simțit…. Deja gândul că poate va fi mamă mă face să plâng, dar baremi să fiu lângă ea când trăiește toate acele dureri… I-am spus că sunt mai bine, pentru că am dilatație și am prins curaj…. Și că ce a fost mai greu a trecut. S-a pregătit să plece, iar eu m-am dus la toaletă. N-am ajuns bine – contracție. Am depășit-o sprijinindu-mă pe chiuvetă. La întoarcere mama mi-a făcut o poză cu soțul. Ea mereu a fost pasionată de fotografie, haha. Aveam deja dilatație spre 9 cred. Imediat cum am ajuns în salon a început o nouă contracție. Mai e puțin….

nastere spital

La 15 și ceva am simțit iar nevoia să merg la toaletă, dar doctorița a presimțit că de fapt am și alte senzații (gen de împins), așa că m-a urcat iar pe masă. Aveam dilatație 10, așa că…. m-a anunțat că vine bebe. L-a simțit atât de aproape încât mi-a spus că din 3 împinsături sigur va ieși. Eu chiar am crezut-o,
eram în culmea fericirii. Două moașe stăteau de-a stânga și de-a dreapta mea. (Cea drăguță care m-a consolat după tușeu și alta drăguță fizic, care în controale îmi provoca o contracție, făcând mișcări pe uter și vorbind cu Anastasia. Zicea că se împrietenește deja cu ea
. Pe mine mă enervau stimulările ei, cine ar vrea contracții în plus? Dar m-am lăsat pe mâna lor…)

Așadar…începe bătălia finală. Nu mă simțeam epuizată, pentru că simțeam că am ceva concret de făcut – acum nu doar sufăr în gol, ci VINE BEBE! O mare, mare diferență ce îmi dădea energie! Mi-au spus cum să fac: când simt că vine contracția, iau mult aer în piept, mă țin de bare (niște bare puse departe, de abia
ajungeam cu mâinile la ele) și împing în partea de jos, ”ca la toaletă”, fără să scot aerul pe gură. Doar mă ”screm”(scuzați cuvântul), fără să țip sau să dau aerul afară. Ridic puțin capul (gâtul) până o văd pe doctoriță, în fața mea, gata să-l prindă pe bebe… Și… așa fac. Aer, împins, ținut, ținut…. nu mai pot. Uneori moașele îmi spuneau ”bravo, bravo”, alteori ”Nu mai împinge din gât! Împinge jos! Nu faci nimic!”.

În pauzele scurte îmi spuneau să mă odihnesc puțin. Doctorița pregătea instrumente, eu mă pregăteam de contracție. Aveam impresia că dacă a plecat 3 secunde de lângă mine, bebelușul va cădea în gol, credeam că la următorul împins va ieși deja. Dar nu, nu ieșea…. Mi-a spus că e blocat la ieșirea din bazin și că ”nu e o joacă!!”, trebuia să împing bine de tot, bine de tot.

Eu nu mă jucam și nici nu mă enerva ce îmi spuneau, voiam să le ascult, mă străduiam să fac întocmai cum spuneau, dar…. nu reușeam. Uneori luam aerul și când să împing dădeam de o durere ca o tăietură de sabie, ca și cum cineva mi-a tăiat corpul de la uter în jos, iar totul se sfârșea printr-un țipăt puternic, pierzând aerul. Atunci dădeam greș. Și iar luam aer, ca să nu treacă contracția. Dar bebe era tot acolo…

Din când în când îl monitorizau. Slavă Domnului, bătăile inimii erau bune! Nu era în stres fetal. Doctorița era foarte stresată, o vedeam. Niciodată n-am văzut-o așa și niciodată nu m-a criticat… dar acum nu făceam nimic bine. Sau poate exagerau ca să mă impulsioneze… Eu aveam energie psihică, dar probabil că fizic mai puțin. Transpiram ca la o zi de coasă pe fast-farward, curgeau apele pe mine și cineva mă mai ștergea din când în când. M-am gândit că sunt drăguțe că nu au uitat de mine. Când spuneam că țip pentru că doare tare la împingere și cred că doctorița face ceva acolo, îmi spuneau să nu mă mai gândesc la durerea mea, ci doar la bebe, el trebuie să se nască, nu mai puteam lungi situația! 

M-a întrebat dacă sunt de acord să mă taie și am acceptat (vorbiserăm și înainte). N-am simțit nimic, asta nu era o problemă… Timpul trecea, așa că moașele au propus să mă apese pe burtă. Am acceptat, deși auzisem că doare. Nu a durut deloc, deloc. Simțeam că ajută.. Îl împingeau pe bebe în jos, apăsând deasupra lui. Dar tot nu ieșea. Erau și ele sfârșite. Doamna drăguță a rugat pe cealaltă să o schimbe (din ”tură”), nu mai putea. Făceau cu rândul. Știu că m-am rugat să fie bine bebe, nu concepeam să se întâmple altceva. Tot credeam că la următorul împins va ieși, pentru că eu țineam aerul mult, țineam mai mult decât mi-aș putea ține respirația sub apă (niciodată n-am avut rezistență acolo), simțeam că fac mai bine decât s-ar cere, dar… nu prea era așa. 

DE CITIT  Tragedia copiilor de azi - semnal de alarmă pentru sănătatea mentală

După 30-40 de minute, la ora 16:15, fără să realizez parcă, a ieșit bebe….. Când am realizat, TOTUL s-a terminat. Adică tot chinul. Toate contracțiile. Toată moartea. Tot greul. Nimic nu mai era, doar VIAȚĂ ȘI…ÎNVIERE! Și, deodată, în partea dreaptă, pe masa neonatologilor, minunea roz-roz, ce mi s-a părut incredibil de frumoasă. Am exclamat chiar: Cât e de frumoasă, Doamne! Mereu am crezut că, deși va fi a mea, la naștere o voi vedea urâtă. Dar era SUPERBĂ. Au curățat-o și mi-au adus-o pe piept, vrând chiar s-o pună să sugă (eu și aveam lapte din luna a IV-a de sarcină). Ea era însă somnoroasă, nu a vrut/putut. Moașa mi-a făcut multe poze așa, cu telefonul doctoriței (eu credeam că e al soțului – apropo, toată expulzia el a stat pe hol, la câțiva metri de ușă, nu l-au lăsat în salon. Mi-a mărturisit că a fost teribil de greu și intens să aștepte acolo, bietul…. Ar fi vrut să intre să-mi spună: ”Curaj, Irina, poți!”)

După ce m-am minunat de fetiță, au dus-o la tati și la secția de neonatologie. Știam că urmează să fie pe mâini bune, cunoscusem doctorița. 

nastere naturala

M-au apăsat pe burtă ca să elimin placenta mai repede (probabil nu mai aveau energie/răbdare nici ele, ca s-o lase să se elimine natural), apoi doctorița a început să mă coasă. Nu știu sigur dacă mi-a făcut anestezie (cred că nu), eu am simțit fiecare cusătură, împunsătură și tragere de ac cu fir, prin pielea mea. Mi se părea că face un fel de pânză de păianjen…De fapt, erau 3 straturi tăiate care trebuiau refăcute pe rând, de la interior spre exterior.

Moașa drăguță nu a plecat, a venit să mă ia de mână – ce suflet cald și bun… Ea m-a ținut de mână și în timpul tușeului violent al șefului de secție, acum mi-am amintit. A realizat că mă va durea și a venit tiptil. Of, Doamne…

M-a cusut o oră și ceva, timp în care nu mă plângeam prea tare, deși durea. Mai rău stăteam cu nerăbdarea, aș fi vrut să se termine odată tot acest ciclu de durere… A trecut ce era mai rău, de ce mă chinuiesc iar? Eh… Dar era cu totul altceva, nu m-am plâns deloc. Acum durerea era de fundal, bucuria era în prim-plan.

Doctorița a fost f. meticuloasă și a vrut să facă treaba cât mai bine, ca să mă refac ușor. Era încă stresată. N-am văzut-o niciodată așa. Am depănat amintiri, le-am spus că mă străduiam să împing, dar nu știam altfel, nu reușeam.. (de altfel, s-a adeverit temerea de la controlul cu dilatația 7-8, când de probă nu m-am descurcat)

M-au pus în pat și m-au învelit cu un cearșaf. Mi-au dat o sticlă de apă mică, înghețată, să țin pe uter și să apăs circular. Mi-au arătat cum. Oribil. Mai durea și asta… Trebuia să apăs pe uter și simțeam cum sângele curge șiroi… Așa e practica la maternitatea Bucur, dar per total cred că ajută. Între timp m-am uitat la ceas: era 17:30. Abia acum puteam anunța pe toată lumea.

Am dat vestea și am trimis și pozele de pe masa de naștere. Soțul fusese deja la bebe, dar părinții mei au aflat destul de târziu (pe la 17) că am născut, așteptând pe hol destul de tensionați. Of, îmi pare rău! Mi-e milă de mama, care a zis că dacă nu afla atunci, îi ceda inima. Știa că la 15 și ceva m-am urcat pe masă, dar nu afla vestea și nu înțelegea ce se petrece….

În seara respectivă și a doua zi (în prima parte) am avut amețeli când mă ridicam, însă analiza de fier a ieșit bine și totul era spre bine. Am mâncat ceva dulce și m-au dus cu scaunul cu rotile un etaj mai sus, în propriul salon, unde urma să stau singură și să mi-o aducă pe bebiță atunci când sunt pregătită (eu am dorit a doua zi dimineața, în noaptea aceea n-aș fi știut cum să fac, în starea în care eram și fiind la primul bebe. Ulterior, la al doilea, deși eram după cezariană și abia mă puteam mișca efectiv, am luat bebelușul cu mine din prima seară). M-am dus s-o alăptez prima oară la 21, apoi la 00 (tot nu adormisem) și la 6.
La 9 mi-au adus-o….
 Cuminte și frumoasă. Minunea noastră…

nastere spital stat

Trăind toate aceste chinuri am spus că nu aș mai vrea să nasc, ci prefer să adopt… Știu că toți spun că durerea se uită, însă eu am zis că nu voi uita nicicând. Altceva se întâmplă însă, cred… Dumnezeu îți dă atâtea bucurii și minuni încât prinzi putere să accepți așa ceva, de dragul Vieții… După naștere, când a venit A. la mine, am bufnit în plâns, amintindu-mi… Când au venit părinții, simțeam să-i iau în brațe strâns, ca după Învierea mea din morți. Ce dar unic…… nu doar viața Anastasiei, dar și a mea! Cum aș mai putea „urî” pe cineva? Am ajuns să apreciez tot ce e în jur fără să conștientizez. Totul a căpătat o altă valoare.

Am simțit că îi iubesc pe toți și toți sunt buni… toți sunt de iubit. Sunt în viață… Și am primit o nouă viață de crescut frumos… o mică ființă care mă face să plâng din cine știe ce motive și griji, dar care mă minunează cu fiecare mișcare și scâncet. E greu să realizez că sunt mamă… și mă rog la Dumnezeu să ne ajute să ajungem cu toții în Rai, pentru a rămâne împreună, mai fericiți decât se poate pe Pământ.

Later edit, mai 2019: Dintotdeauna mi-am dorit mai mulți copii, noi fiind 5 frați și bucurându-ne de o copilărie minunată, chiar dacă nu bogată din punct de vedere material. Așadar, la 11 luni ale fetiței am rămas iar însărcinată, de data aceasta informându-mă mai mult și căutând căi de ajutor în travaliu. Planul însă a ieșit cu totul altfel, băiețelul nu s-a întors în poziție de naștere și după un travaliu scurt și foarte puțin dureros, am ajuns la operație prin cezariană. Două nașteri total diferite, în doi ani consecutivi. Povestea cezarianei este pe blog.Veți găsi aici avantajele și dezavantajele (limitele) fiecărui tip de naștere. Oricât de dureroasă a fost nașterea naturală, niciodată n-aș alege cezariana fără motiv, și n-aș recomanda-o nimănui!

Lasă un răspuns