Acum trei ani și aproape jumătate, fetița mea își făcea drăgălașa apariție în această lume. Până la nașterea ei, dar și mult timp după, m-a bântuit conceptul de „instinct matern”, plus vinovăția că eu nu-l aveam.
Citeam pe grupuri de Facebook despre mame cărora instinctul matern le spunea să procedeze într-un fel sau altul, pe care instinctul le ajuta să găsească răspunsuri la cele mai mari dileme cu care se poate confrunta o mamă la început de drum și, de fiecare dată când adresam o întrebare, din zece femei care îmi răspundeau, inevitabil 2-3 voiau să afle ce îmi dictează mie instinctul matern.
Acest instinct le oferea mamelor informații despre alăptare, diversificare și chiar și despre timpul petrecut (sau nu) de copiii lor în fața televizorului. Uneori, în creierul meu de mamă la început de drum, necurățată încă de toți hormonii și speriată că n-o s-o scot vreodată la capăt, se contura imaginea unui pitic binevoitor care stătea pe umerii tuturor acestor mame și le sufla în urechi vorbe înțelepte.
Piticul se numea Instinct, dar pe umărul meu nu se așeza nimic.
În cele din urmă, mi-am dat seama că și pe umărul sau în capul meu aveam, totuși, așezat ceva, dar nu puteam – în niciun caz – să-l numesc Instinct. Îl numeam (și-l mai numesc și în ziua de astăzi) Frică.
Eu nu am simțit nimic pogorându-se pe umerii mei atunci când mi-am ținut copilul în brațe pentru prima oară. Nu am primit abilități în plus care să mă ajute, fără să mă informez în prealabil, să iau hotărâri importante pentru viața fetiței mele.
Mi s-a activat, în schimb, frica de eșec, de a repeta greșelile făcute și răs-făcute de mama, bunica, stră-bunica mea și alte strămoașe de-ale mele, căci se știe că purtăm în noi toată moștenirea genetică și că stă în puterea noastră să rupem lanțul.
Iar această frică a acționat ca un instinct care m-a făcut să-mi dau seama că nu sunt suficient de vindecată și de echilibrată pentru a găsi în mine însămi toate răspunsurile. Și cel mai bun lucru pe care l-a făcut această frică a fost să mă facă să cer ajutor: de la prieteni, de la familie dar, mai ales, de la oameni care știu și fac mai multe decât mine. Să nu stau în coconul meu de acasă și să mă bazez pe vizita piticului Instinct.
Eu nu am instinct matern, dar am o iubire infinită, una care mă face mult mai atentă și mai grijulie la copilul meu, decât oricare alt om din lume. Una care mă face să fiu curioasă cu privire la deciziile ei, la motivațiile ei, la nevoile ei și să le anticip înaintea oricărei alte persoane. Mă face să o cunosc mult mai bine decât oricare alt om și, astfel, am mari șanse să iau decizii mai bune decât oricine altcineva și poate că acest lucru este numit de unii Instinct, dar eu îl numesc Iubire.
