Interviu: Mămica din vârful dealului

Am descoperit-o pe Roxana de ceva timp și îi urmăresc pagina de facebook, Pasiuni într-un sat de poveste, pentru că și eu am resimțit mereu dorul de țară și natură, care îmi rămâne undeva în inimă, deși am ales să locuim la oraș. Cu ajutorul ei, parcă trăiesc dimineți însorite cu aer curat și sunt mai aproape de oamenii simpli, de tradiția și credința de la sat.


Bună, Roxana! Spune-ne, te rugăm, câte ceva despre tine, ca să te cunoaștem mai bine.

Bună, Irina! Sunt mamă a trei copii: doi băieți de 4 și 2 ani, respectiv o fetiță de 2 săptămâni. Înainte să am copii, am lucrat în câteva companii multinaționale. După ce a venit primul, însă, m-am hotărât să lucrez de acasă și am început să cos. La scurt timp a venit și al doilea, ne-am mutat aici, la țară, iar acum avem și fetița nou-născută, așa că cei trei micuți sunt pe primul loc pentru mine.

Știu că ai locuit în Cluj, iar recent te-ai mutat cu familia într-un sat ”de poveste”, cum spui tu. Cum ați luat această decizie?

Ne doream de ceva vreme să ne mutăm undeva la casă, dar în Cluj am simțit că nu mai facem față, atât financiar, cât și privind stilul de viață. Noi iubim mult natura, aerul curat, pe când în oraș petreceam tot mai mult timp în trafic și poluare. În urmă cu 2 ani, în 2017, n-am mutat în locul natal al soțului, așa că decizia a fost destul de ușoară, firească. Satul nostru de poveste se află pe valea Țibleșului, aproape de munții Țibleș.

Cum e viața acolo, ”la țară”, ce îți place cel mai mult de când v-ați mutat?

Viața la țară…pentru mine înseamnă multă liniște, aer curat, mișcare mai multă, oportunitatea de a consuma hrană mai sănătoasă, oameni liniștiți și cu bun simț, păstrători de tradiții. Dar cel mai mult îmi plac peisajele, drumețiile pe dealuri și pe munte, faptul că pruncii noștri cresc într-un mediu curat.

Cu ce vă ocupați, care sunt sursele de venit? Problema cea mai mare pentru cei care ar vrea să se mute la sat ar fi găsirea unui serviciu… Voi cum v-ați organizat?

Soțul a lucrat cam orice ține de construcții, dar cel mai mult iubește să lucreze cu lemnul. Pasiunea pentru tâmplărie a moștenit-o de la tatăl său, iar aceasta va fi principala noastră sursă de venit.
Eu, pe lângă copii, îmi doresc un atelier de cusut. După nașterea primului copil am absolvit Școala Populară de Arte, Țesut-Cusut, și chiar mă pasionează aceste meșteșuguri.

DE CITIT  Adolescent azi - Interviu cu Șerban

Plantați diverse legume, de unde procurați alimentele? Creșteți animale acolo?

Avem grădină, plantăm diverse legume în fiecare an, dar nu în cantități mari. Punem și cartofi, și porumb. Avem și o mică livadă de meri, avem găini. Din sat procurăm lapte, brânză, carne de vițel sau de porc. În rest alimente cumpărăm încă din supermarket cam o dată la două săptămâni.

Ne poți povesti cum se desfășoară, pe scurt, o zi din viața ta?

Soțul se trezește mai devreme, face foc în boiler, mănâncă ceva și începe lucrul la casă și prin gospodărie (mai avem puțin și apoi ne ocupăm și de atelier). Eu și copiii ne trezim, mâncăm și ieșim în curte. Pe lângă alergat după copii, îngrijit, schimbat, joacă, încerc să fac ordine, să spăl vase, haine și să gătesc. Poate uneori mai intru în grădina de legume. La amiază îmi place să mâncăm toți, părinții și copiii. În rest mă învârt în jurul celor mici.

Și cum a fost ultima naștere, cum te-ai dus la spital?

În timpul sarcinii chiar făceam glume și mă gândeam că dacă la primul copil travaliul a durat 12 ore, la al doilea doae 2 ore… acum o sa nasc între ”pcetrii” (pietre, regionalism), ca mămuca.

Să vă explic puțin: în urmă cu 30-40 de ani femeile din sat și din împrejurimi fie nășteau acasă, fie plecau atunci când știau că nu mai este mult până la naștere, adică pe ultima sută de metri. Uneori mergeau chiar pe jos câțiva kilometri până la dispensarul din comună sau erau duse cu căruța. Așteptau până în ultimul moment pentru a nu fi trimise la spitalul din oraș – evident, voiau să fie mai aproape de casă, pentru că aveau și alți copii. Și așa, la una dintre nașteri, soacra mea, într-o zonă a drumului mai pietroasă, a născut în căruță, de la zguduituri. Ea a avut 13 nașteri.

Eu..odată ce mă apropiam de termen, începeam să îmi fac tot mai multe griji: oare ajung până la spital (cel mai apropiat fiind la 30 de km) sau mai bine să chem ambulanța? Băiețelul meu de 4 ani, auzind discuțiile, îmi spunea: ”Mami, naște-o acasă pe fetiță!”. Dar fetița nu dădea semne că e pregătită să vină nici la 40 de săptămâni, nici la 41. Am discutat atunci cu medicul despre posibilitatea inducerii nașterii.

Soacra mea nu a putut să mă sfătuiască în aceste aspecte, întrucât ea a născut mereu când au apucat-o durerile. Am decis să mai aștept câteva zile, apoi m-am internat totuși în spital. Aveam mici contracții, aproape insesizabile și la intervale foarte mari. Medicul a propus să așteptăm până dimineață, să vedem dacă se intensifică, iar dacă nu, urma să intervină cu o perfuzie. La 2 noaptea, însă, au început contracțiile adevărate, iar dimineața pe la 8-9 au devenit dese și intense, iar expulzia a fost foarte rapidă. Totul a decurs într-un ritm atât de liniștit și natural, fără intervenții, deși îmi făcusem atâtea griji înainte… M-am și recuperat foarte repede.

DE CITIT  Tehnici de autoapărare când atacatorul este mult mai puternic - cele mai vulnerabile puncte ale corpului

Cum e viața de mămică ce are 3 copii mici? Majoritatea se opresc la unul sau doi, iar tu ai 3 copii în decurs de 4 ani, deci 3 copii mici.

Ne-am dorit foarte mult copii, sunt o împlinire sufletească. Sigur, nu e ușor cu ei. Dar cu cât ai mai mulți, cu atât începi să te relaxezi mai mult. Eu cred că la primul e și cea mai mare provocare, cel puțin la mine așa a fost: efortul sarcinii, al nașterii, al primei experiențe de alăptare, durerile, lipsa de somn, nivelul crescut al grijii pentru primul nou-născut, pierderea libertății (a independenței), depresia post-natală și așteptarea ca cei apropiați să înțeleagă și să se implice… Dar pe parcurs am învățat să îmi fac singură un program, să am și câte un hobby, o pasiune, dar și să îmi pun în ordine gândurile și emoțiile. Împart totul cu soțul meu, inclusiv treburile casnice, când eu nu fac față. La fel împărțim și emoțiile, și bucuriile.

Din punct de vedere al sănătății, cum sunt cei mici, de când v-ați mutat?

Slavă Domnului, nu am avut cu niciunul probleme de sănătate. Doar mici răceli la schimbările de sezon.

Cum e mămica lăuză la sat? Are voie să iasă din casă? Ce spun vecinii, cum e comunitatea atunci când apare un suflețel nou într-o familie?

Fiind vară, eu am ieșit cu micuța încă din prima zi de când am ajuns acasă. E frumos la sat din acest punct de vedere, mai ales că în general nu prea mai sunt copii, ci mai mult vârstnici. Toți privesc cu bucurie o naștere, o familie cu copii mici. Am avut multe vizite din partea vecinelor, îmi aduceau mâncare gătită sau câte un pui de casă pentru gătit.

Urmăresc cu drag pagina ta de facebook, Pasiuni într-un sat de poveste, unde promovezi oameni frumoși de acolo. Ne poți povesti câte ceva despre această idee și despre cei de lângă tine, pe care îi apreciezi?

Ideea paginii a venit datorită preocupărilor noastre și din nevoia mea de a socializa cu prietenii sau cu membrii familiei, răspândiți prin lume. Arăt acolo diferite meșteșuguri, precum cusutul de mână, tâmplăria, apicultura, dar și diverse pasiuni, precum fotografia, drumețiile, off-roading, enduro. În limita timpului pe care îl am, îmi place să surprind fii ai satului, obiceiuri și tradiții sau simple activități specifice, de zi cu zi.

DE CITIT  Crize la cumpărături, copii care vor tot? Educația financiară vine în ajutor

Ce ți se pare cel mai greu de când v-ați mutat, care sunt provocările acolo?

Cea mai mare provocare este drumul până pe deal, unde este casa. Cel mai greu a fost la început, când nu aveam baie sau apă în casă, dar pe rând lucrurile se așază și suntem recunoscători.

Ce îți lipsește de la viața din oraș?

Sincer, nu simt că mi-ar lipsi ceva anume de la viața de oraș. Mi-ar plăcea să am acces la mai multe evenimente culturale, unde să îi pot duce pe copii, însă nu mă stresez în privința aceasta, cred că vor fi ocazii în viitor.
Apropo de viitor, ce planuri aveți voi în gând/în desfășurare?
Cel mai important momentan: să terminăm atelierul de tâmplărie. În rest…să fim sănătoși.


Pentru un alt interviu cu o mămică specială citiți și despre Munțomama. 

Mă numesc Irina Pache și sunt profesor pentru învățământul primar și preșcolar. Mi-am dorit să pot schimba ceva în bine, în învățământul românesc, așa că la 22 de ani am devenit învățătoare, promovând examenul de titularizare cu nota 10, în București. Am crescut timp de 4 ani o generație minunată de elevi, în sistemul de stat, apoi alți 2 ani o clasă din învățământul particular. Din anul 2017 sunt mămică și aceasta este cea mai mare binecuvântare din viața mea! În timp ce mă ocup de creșterea fetiței mele, mă implic în diverse proiecte educaționale, de acasă. Educația copiilor rămâne pasiunea mea principală, domeniul în care simt că mă regăsesc și pot fi de folos. Pun foarte mare accent pe cucerirea elevilor pentru învățare și pe dezvoltarea lor complexă, ca suflete unice și minunate. Consider că scopul nostru, ca părinți și profesori, este de a crește copii fericiți și bogați în interior, nu doar copii cu rezultate bune! Dacă vrei să construieşti un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori şi alte materiale. Învaţă-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârşită. (Antoine de Saint-Exupery)

Lasă un răspuns