0 - 3 ani3 - 6 aniFamily TimeResurse părinți

Provocările unei mămici cu doi copii…mici

Încă de când eram eu mică îmi doream să fiu mamă. Cred că orice fetiță dezvoltă acest instinct, într-o măsură mai mică sau mai mare. Nu e o mirare sau raritate să vezi fetițele plimbând bebeluși, dându-le să mănânce, cântându-le ”nani, nani”. Eu, însă, și crescând nutream tot mai mult această dorință: de a fi soție și mamă.

La 14 ani s-a născut primul nepoțel în familie, băiatul unei verișoare, ocazie excelentă de a descoperi și a mă minuna de acest tărâm. De atunci am început și să-mi cumpăr reviste de specialitate, fiind pasionată de acest subiect și realizând o colecție întreagă. Timpul a trecut și am avut de așteptat 26 de ani până mi-am întâlnit viitorul soț. Iar în mai puțin de 1 an de la căsătorie, în mai 2017, a venit pe lume și primul nostru copil, Anastasia (povestea primei nașteri, naturale, e pe blog, aici).

Când ea avea 11 luni, am rămas însărcinată din nou, trăind noi emoții unice, noi provocări. Să ai un copilaș atât de mic, ce nu merge singur, face pe el, are nevoie enorm de tine, și să fii și însărcinată, a fost extrem de solicitant. Aș putea spune, chiar mai greu decât este acum, cu doi copii. Pentru că fetița suzeta foarte mult când o adormeam la sân și pentru că noaptea se trezea și de 7 ori, am decis să o întarc. A fost mai ușor decât am crezut! În continuare, însă, hormonii din sarcină mă făceau mai nerăbdătoare, mai irascibilă, iar starea fizică dificilă din ultimul trimestru devine greu de dus, când ești solicitată de încă un prichindel. În ultima lună de sarcină am reușit să îmi găsesc un ajutor câteva ore pe zi, timp în care făceam din treburi sau doar mă relaxam. Contează enorm ajutorul, mai ales după naștere.

Care erau temerile mele înainte de a naște?

Înainte de a-l naște pe Serafim, mă întrebam cum voi reuși să mă împart între ei doi, dacă de exemplu unul trebuie să doarmă, iar celălalt să mănânce; sau…amândoi să fie obosiți, trebuind să doarmă în același timp. Mă temeam că nu voi face față concret, pragmatic, unor necesități.

Nu mi-a fost frică de plânsete de bebe mic (fetița a urlat foarte mult până la 4 l, așa că acum așteptam echilibrul de care se vorbește – și chiar așa a fost, al doilea copil e mult mai liniștit), nici de gelozia celei mari, pentru că o vedeam cât e de iubitoare și dornică de copii.

Nu mi-a fost teamă de încă un copil, pentru că am prea adânc în sânge această menire, de a fi mamă. Aici îmi găsesc menirea, n-am dor de carieră sau de progres în societate. Dacă aș putea, aș rămâne mereu cu ei, numai putere să fie să îi cresc frumos.

Ce provocări apar când ai doi copii mici?

Provocările vin, de fapt, din împlinirea și împăcarea nevoilor: ale fiecărui copil, ale soțului, ale mamei și ale familiei, per total. Să le luăm pe rând, așa cum le văd eu din experiența mea, fără ca ordinea să arate neapărat importanța.

          COPIII:

  • Nevoia de somn;
  • Nevoia de hrănire;
  • Nevoia de îngrijire fizică (schimbat, spălat);
  • Nevoia de atenție, de dragoste, de blândețe și înțelegere;
  • Nevoia de joacă, descoperire;
  • Nevoia de limite

Dacă doar ne uităm la lista de mai sus, putem deduce că având doi copii mici, nevoile lor ne pot ocupa tot timpul. În cazul meu, acestea chiar aproape m-au copleșit, nou-născutul vrând să sugă aproape non-stop, toata ziua, zilnic, în primele 7 săptămâni. Nu mi-a fost teamă că nu se satură, știam deja de pusee de creștere, salturi mentale, nevoia lor de afecțiune la sân etc.

Provocarea a venit din această solicitare continuă, care practic mă imobiliza pe balansoarul de alăptare (comod de altfel, dar tot hoț de libertate). Nu am vrut să apelez la purtarea copilului în sistem și în casă, ci doar la ieșiri.

Am avut mereu această nevoie psihică, de a îmi păstra identitatea mea, nu de a fi una cu copilul. Iar a-l ține 12 h pe zi în wrap, nu mi se potrivea. Așadar, cât aveam ajutor cu fetița cea mare (”bonă” foarte bună, o doamnă drăguță, câteva ore/zi), mai făceam mâncare printre picături, alăptând timp îndelungat și ”evadând” pe telefon, comunicând prin internet.

Frustrarea nu apărea atâta timp cât știam că avem ce mânca în ziua respectivă (e un stres pentru mine să nu fie pregătite cele ale gurii), iar celălalt copil nu e singur, ci fericit, cu cineva de încredere care are grijă de el, aflându-se chiar în preajma mea. Greul apărea, însă, când doamna pleca, iar eu rămâneam singură cu amândoi, până la venirea soțului.

Câteva luni el a lucrat după-amiaza, venea acasă noaptea, așa că seara era punctul culminant. Serafim nu adormea deloc ușor, ci după muulte supturi, pe la ora 23. Anastasia avea nevoie să adoarma la 22 cel târziu, așa că… iată, temerea mea din sarcină s-a adeverit.

Cum să culci doi copii în același timp? Sau să culci pe cel mare, hrănindu-l pe cel mic? Prin adaptare, acesta ar fi răspunsul. De nevoie, găsești o cale. Uneori l-am luat pe bebe între noi, alăptând orizontal și ținând biberonul Anastasiei (încă adoarme cu ceai sau apă, o calmează enorm acest supt), alteori l-am lăsat în pătuț pentru a o adormi pe ea, chiar dacă știam că va începe să plângă.

Crescând și el, nu mai voia să sugă atât de des, însă efortul adormirii lui a continuat mai multe luni. Când soțul a intrat în program normal și a fost serile cu noi, lucrurile s-au mai liniștit. O mamă poate face multe, dar nu și fără să fie afectată. Nu cred că aș fi rezistat mai mult în situația frustrantă de a adormi doi copii mici, singură. Nu o să uit liniștea așternută când, în sfârșit, reușeam… Era într-adevăr un triumf, o ușurare, o pace imensă!

Cu timpul m-am străduit să nu mă mai stresez, nici în situații dificile, ci să iau totul așa cum vine, cu o atitudine mai deschisă și mai optimistă, pregătită și de scenarii mai puțin bune. De exemplu, nu-i ușor să fugi cu cel mic la sân, pentru a readormi fetița care se mai trezește și în timpul somnului de prânz… Sau să stai cu ea la masă, bucurându-te de moment, mâncând și tu liniștită, ajutând-o și pe ea la nevoie, iar deodată să auzi plânsete pentru că bebelușul nu doarme mai deloc.

Mda, lipsa de somn a copiilor ziua sau dificultatea lor în a adormi cred că prezintă cea mai mare presiune pentru mamă. Când o mamă spune ”bebelușul nu doarme…”, are nevoie de empatie. A-i răspunde: ”Nu doarme, dar, uite, este calm! Ce jucăuș e!” nu ajută deloc. Mama nu vrea un copil jucăuș non-stop, pentru că asta cere toată ființa ei.

A avea un copil care nu doarme ziua, înseamnă a nu te avea pe tine însăți toată ziua. Ceea ce duce la irascibilitate și suprasolicitare psihică, cel puțin în cazul meu. A împlini nevoia de somn a copiilor nu e cea mai simplă sarcină mereu, mai ales când ai doi copii mici și ești singură.

În privința hrănirii, situația nu a fost atât de dificilă, cel mic fiind alăptat exclusiv, iar cea mare mâncând singură de la 1 an, cu lingurița, furculița, ciorbe, orice. Ea e foarte independentă în general și asta m-a ajutat mult. De gătit, gătesc dimineața, cât am ajutor.

Acum lucrurile s-au mai așezat, iar bebe suge cam la 2-3 h. Ritmul zilnic este, însă, oricum mereu obositor, pentru că pe lângă eforturile descrise mai sus, trebuie adăugate multe acțiuni de schimbare de pampers. Noi încă de la naștere am vrut să îi spălăm la funduleț de fiecare dată, nefolosind astfel șervețele umede decât în deplasare.

Fetița cea mare acum, aproape de 2 ani, începe să învețe să folosească olița și reductorul de toaletă, însă încă nu anticipează bine aceste nevoi și se întâmplă de multe ori să o schimb și să o spăl în timp ce bebelușul plânge și așteaptă să-l iau în brațe. Așadar, programul poate fi plin privind nevoile copiilor, iar dacă mama este singură chiar cred că se află într-un mare risc de a-și pierde mintea.

Prefer să fac un sacrificiu financiar, decât să fiu mereu nervoasă, supărată, epuizată. Poate însă există mame mai detașate, care pot face aceste lucruri păstrându-și timpul lor sufletesc, gândurile, liniștea, libertatea măcar pe toaletă. Nu știu cum este posibil, chiar m-ar interesa un pont.

În viața mea sunt multe zile în care abia am 5 minute din 12 ore, de liniște psihică, seara târziu, după ce dorm ei. Să nu trebuiască să planific nimic, să nu întreprind o sută de lucruri simultan, să nu aud urlete, să fiu doar eu cu mine și sufletul meu. Da, este greu. Nu, nu vreau să pară că mă plâng. Da, îmi mai doresc și alți copii. Da, îmi este teamă de diferențele mici de vârstă, dar… fiecare bebeluș e o minune, așa că mă rog la Dumnezeu să îmi dea putere de fiecare dată.

Când e vorba de nevoile lor sufletești, chiar mi-e foarte ușor, la îndemână. Fără a o privi ca pe o mândrie, consider că mă ajută această înclinație accentuată de a fi mamă, dar și experiența de 6 ani ca învățătoare. Nevoile lor de învățare, descoperire, joacă, de limite și iertare, de blândețe, dar și de fermitate, toate cred că se împletesc firesc la noi, fără să citesc articole de parenting sau să întreb pe grupuri.

Cred că lucrurile vin natural atunci când îi iubim cu adevărat (dezinteresat, din toată inima) și când ne gândim la binele lor. Acest bine, însă, este foarte complex, pentru că sufletul este unic și complex. Nu îi putem educa și ferici prin cadouri. Nici prin pupicuri. Nici doar prin împlinirea nevoilor de bază, ca o datorie și atât. Cred că pentru binele lor, trebuie să ne preocupăm de binele nostru sufletesc, permanent. Adică să ne străduim noi să fim buni, să creștem sufletește, să avem pace. Astfel, vor prelua exemplul nostru, iar relația cu ei va fi bazată pe niște valori comune, valorile familiei.

Nu sunt adepta pedepselor, decât poate a exprimării consecințelor: ”Nu pui capacul cariocii, te ajut de câteva ori, dar dacă văd că nu vrei, atunci nu poți avea carioci acum. Mai încercăm mai târziu și poate vei respecta acest lucru. Dacă nu închizi capacul, carioca se usucă și nu mai e bună.” Aceasta este o logică simplă, pe care o presar cu intonație și blândețe sau fermitate, după caz. Cuvinte simple, puține, exprimate încă de când sunt foarte mici. Nu există o vârstă la care începem educația, ea pur și simplu se desfășoară permanent prin stilul nostru de a trăi și a-i crește.

DE CITIT  Școala de stat vs. școala privată - analiza unei invățătoare

         SOȚUL

  • Nevoia de dragoste, nevoia de a nu se simți înlăturat/uitat;
  • Nevoile lui personale, anterioare statutului de tată (ele nu dispar)

    Când am fost la prima vizită după naștere, cu bebelușul, dna doctor (medicul de familie) mi-a pus o întrebare foarte interesantă: Cine crezi că este cea mai importantă persoană acum, în familia voastră? M-am gândit puțin și am zis că ar fi fetița cea mare, ei trebuie să îi arătam mai multă dragoste, ca să nu simtă o diferență dureroasă și să devină geloasă. Parțial adevărat, așa e cel mai bine de făcut, însă… nu ea era cea mai importantă, avea să mă lămurească dna dr. Nici eu, ca mamă solicitată, nici mezinul nou-născut. Ci…tatăl! Adică soțul. El este cel mai important după orice naștere.

    Nu pot detalia explicația dnei dr, pentru că substratul se intuiește. Ca să păstrăm pacea și echilibrul în familie, nu trebuie să uităm că pentru noi, soțiile, bărbatul ales este cel mai important. Iar el are nevoie de toată blândețea și dragostea noastră, ca și înainte. În cazul meu, acest lucru nu e dificil, pentru că sunt mereu atentă la ce își dorește și ce are nevoie. Aspectul cel mai dificil mi se pare în continuare, însă, acela de a-l primi când vine acasă cu liniște și bucurie, indiferent cât de solicitantă și obositoare ar fi fost ziua mea cu cei mici.

    Până la urmă, poate și el a avut o zi grea la serviciu, însă niciodată nu intră în casă nervos, povestindu-mi astfel de poveri. Pentru mine, am observat însă că e important să am cui să povestesc uneori despre provocările zilei, așa că am început să împărtășesc aceste greutăți cu una dintre cele mai bune prietene. Cred că e mai bine să nu împovărăm soțul cu tot ce a fost peste zi, mai ales când și lui viața cu cei mici i se pare foarte dificilă, obositoare. Cred că toți avem nevoie să luptăm pentru o notă optimistă, indiferent de ce se întâmplă. Dacă doar ne axăm pe dificultăți, nu știu cât de bine ne este. Și, totuși, tare-i greu să fii mamă de copii mici…, numai o altă mamă ar putea înțelege!


  • MAMA
  • Nevoia de sprijin emoțional și fizic;
  • Nevoia de timp liber psihic, timp doar cu ea, de liniște și ”respiro” (un fel de time out) – include diverse nevoi de desfășura și alte activități, în afara celor casnice;
  • Nevoia de a primi empatie în stările emoționale mai dificile, cauzate de hormonii de după naștere, efortul depus, stres etc.
DE CITIT  Gustul dulce în copilărie - între biologie și plăcere

Schimbările în viața unei femei odată ce devine mamă sunt enorme. De la schimbări hormonale, la nopți nedormite, zile obositoare pline de treburi în gospodărie, grija copiilor, la neputința/limitarea grijii pentru ea însăși. În tot acest proces de adaptare, cât și în noua viața ca mămică de doi copii mici, cel mai mult am simțit nevoia empatiei.

Să simt că ceilalți înțeleg și trăiesc greul cu mine, chiar dacă poate concret nu mă pot ajuta cu nimic. Să nu mă judece dacă pare cumva că mă plâng, când de fapt eu doar povestesc prin ce trec, având nevoie de înțelegere… Să mi se spună câteva vorbe blânde, empatice: Da, ce greu e dacă nu doarme.. Dar cum faci, totuși? Mai reziști? Cum te-am putea ajuta? Aceasta atitudine ajută enorm orice mamă, în comparație cu opusul ei, care nu face decât să adâncească stări negative: Eh, și ce dacă nu doarme bebe, eu văd că e foarte calm! Ce te plângi atâta, eu am crescut singură 3/4/5! Pe vremea mea nu aveam nici pamperși, dar nu ne mai plângeam ca voi.

Într-adevăr, au fost și vremuri mai grele. Dar cred că presiunea psihică a mamei, greul ei, exista și atunci. Toate rezistăm, până la urmă, de nevoie. Important e și să trăim cu bine, cu pace și bucurie, nu doar să supraviețuim. Iar despre pacea și bucuria generațiilor anterioare, nu putem ști foarte clar, nici dacă ne relatează ele. Odată trecut greul, tindem să îl uităm și să devenim, poate fără să vrem, superiori.

Insist asupra faptului că pentru a face față zi de zi cu toate provocările, mama are nevoie de puțin timp pentru ea însăși, de acea libertate psihică în care să nu plănuiască alte treburi, nici să se streseze cu cele din prezent, nici să întreprindă aceleași responsabilități importante, mai mici sau mai mari. Un timp în care să poată face un lucru care-i place: să citească, să doarmă, să facă o baie în cadă, să se plimbe, să își cumpere ceva sau pur și simplu să stea. Să stea, cu gândurile ei, libere. Să nu audă urlete, ”mami, mami”, să nu amestece în oala de ciorbă în timp ce leagănă copilul în brațe sau sebâțâie cu el în sistem etc. Acest timp de  respiro pe mine mă ajută să îmi încarc bateriile. De aici îmi iau energie nouă, când pierd din resurse. Soțul a înțeles cât e de important și deseori mă îndeamnă să ies, să îl las pe el cu amândoi măcar puțin timp. De asemenea, când am ajutorul doamnei în prima parte a zilei, încerc să organizez timpul încât să fac măcar un lucru din lista mea de surse de energie. Cum ar fi… chiar să scriu acest articol

DE CITIT  Interviu cu un tătic din Elveția, pe meleaguri românești

FAMILIA, PER ANSAMBLU

  • Nevoia de a avea o atmosferă de calm și înțelegere

  • Nevoia de comunicare, exprimare, empatie

  • Nevoia soților de a petrece timp singuri

  • Nevoia de sprijin din exterior

În ceea ce privește familia, per ansamblu, nu am avut dificultăți de adaptare sau alte probleme mari, pentru că sunt o persoană comunicativă și expresivă, întotdeauna discut orice, despre mine, întotdeauna caut și-l ajut pe celălalt să se deschidă, atunci când simt că ar fi ceva de spus sau de rezolvat.

Din păcate, în ceea ce privește timpul petrecut doar cu soțul, soluțiile nu sunt chiar la îndemână. Având doi copii mici, ai nevoie de două ajutoare simultan, ca să poți sta liniștit, fără a pune presiune pe altcineva din exterior. Un compromis la îndemână ar fi să lăsăm fetița cea mare cu cine putem și să mai ieșim doar cu cel mic, care e mai puțin solicitant. Însă nici așa nu reușim, pentru că singurul ajutor este cel plătit, pe care nu îl avem niciodată atunci când soțul este acasă. Idealul rămâne în continuare implicarea bunicilor. Ferice de cei care au părinți aproape și dornici să stea cu nepoții! Cu ei este o diferență de la cer la pământ, în tot ceea ce înseamnă creșterea copiilor.


Viața cu doi copii mici nu e deloc ușoară. E plină de provocări. Te stimulează fizic și psihic, îți forțează limitele. Poate roadele efortului nu se văd imediat, chiar dacă bucuria de a avea copii și de a te minuna de frumusețea, puritatea și unicitatea lor este zilnică, infinită. Cred că adevăratele roade se primesc în timp, dacă reușim să-i creștem frumos la suflet, armonios. Iar lupta noastră nici măcar nu se dă pentru a culege roade. Ci doar din dragoste, dezinteresat, cu tot sufletul de mamă!

Lasă un răspuns